Un prieten simpatic de-al meu mi-a zis astăzi că în capitolul doi am schimbat perspectiva și că el...nu prea înțelege. Că e așa...oarecum încurcat.
Eu i-am răspuns zâmbind că poate am fost prea...subtilă!
Am promis însă că voi reciti tot pentru a vedea dacă au o continuitate.
Eu spun că au! Poate pentru că eu văd ...totul, ceea ce cititorul nu poate. El vede pe rând, pas cu pas. În mintea mea povestea are un fir logic, dar nici măcar eu nu știu sigur ce urmează până nu scriu!
Acesta e și farmecul! Pentru că realitatea vieții noastre se poate schimba dintr-o clipă în alta de la un cuvânt spus aiurea, de la o poză pe care o vezi și care te dă peste cap, de la o faptă pe care nu poți să o înțelegi....
Așa că...pentru cei care nu au înțeles: Aya i-a mai dat o șansă soțului ei. A crezut că poate fii fericită cu el și că în viața ei o să fie bucurie, fericire, liniște...așa cum era momentul acela din noapte când petalele de cireș zburau în jurul lor.
Din păcate șansa s-a dus, a zburat și... ea...a ales să uite.
De ce să uite?
Pentru că dacă ai șansa să poți uita, e grozav! Nu îți aduci aminte, nu suferi. Simplu.
Ea o să-și aducă aminte numai ceea ce a înregistrat...sau?!
Cine știe!
Realitatea e...în oglindă, nu?
Pentru tine prieten drag, scriu încă o pagină a povestirii mele.
Lectură plăcută, tuturor!
Capitolul II Doctorul...de suflete
8. Simțirea iubirii lui...
De când a intrat pe ușă în cabinetul lui și până la operație a trecut un an. Un an greu cu multe, multe analize, cu drumuri la spital, cu zile întregi când suferea în tăcere, cu mult curaj pentru că...în doctorul acela fioros ea a descoperit un suflet sensibil, un adevărat...prieten.
Povesteau despre toate, râdeau din te miri ce, își zâmbeau fără motiv. Exista între ei o prietenie atât de adâncă, o prietenie pe care rar o găsești în viață.
Când ea se întorcea la spital el se însenina, devenea alt om, vorbea frumos cu toată lumea, făcea glume, era drăguț cu asistentele...astfel că toți își doreau ca ea...să nu plece acasă!
O iubeau toți pentru cum era. Vorbea cu oamenii din jurul ei, îi încuraja, le dădea sfaturi uitând de multe ori de suferința ei.
[...]
După trei luni de tratament ea a dorit să-i dea o șansă...
Dar...el nu a putut să meargă mai departe și s-a întors la ...iubirea aceea a lui, iubire pentru care ei s-au despărțit. Era calea cea mai simplă și el a ales-o!
[...]
Aya a fost foarte tristă, atât de tristă încât avea impresia de multe ori că nu se mai regăsește pe sine.
Doar...prietenul ei mai reușea să ajungă la sufletul ei.
Încet, încet durerea din sufletul ei s-a stins, dar amărăciunea unei iluzii a rămas acolo.
Când doctorul ei, drag i-a spus care sunt riscurile operației ea s-a uitat zâmbind la el și a zis că poate așa trebuie să fie. Că e șansa ei să uite...
El a încercat mult să o convingă, dar ea a zis că are încredere deplină în...el. Că dacă trebuie să trăiască o să trăiască, dacă nu...asta e!
Într-una dintre zile ea a avut o idee: o să povestească toate momentele frumoase, dar și pe cele urâte din viața ei, iar el o să filmeze...Astfel au apărut acele înregistrări.
Era, spunea ea un mod...de a-și aduce aminte.
Doctorul ei îi mângâia mâinile și i le săruta și îi spune: "Tu, tu nu știi ce o să te aștepte. Mintea ta o să fie ca o hârtie albă. Undeva, din loc în loc câteva puncte...amintiri...fără logică... O să uiți tot, înțelegi? Tot!"
Aya râdea. Spunea că viața ei și așa a fost tristă, așa că...e mai bine așa.
El, prietenul ei, nu a înțeles decât numai după ce i-a auzit povestea întreagă. Aproape întreagă pentru că de cele două zile nu a amintit niciodata.
Înainte cu o săptămână de operație Aya i-a propus ceva...
Pentru el a fost cel mai frumos lucru care i s-ar fi putut întâmpla...nesperat.
Dar...
Aya a râs. A râs din tot sufletul, l-a îmbrățișat și i-a șoptit la ureche: Doctorul meu de suflet!
Eu i-am răspuns zâmbind că poate am fost prea...subtilă!
Am promis însă că voi reciti tot pentru a vedea dacă au o continuitate.
Eu spun că au! Poate pentru că eu văd ...totul, ceea ce cititorul nu poate. El vede pe rând, pas cu pas. În mintea mea povestea are un fir logic, dar nici măcar eu nu știu sigur ce urmează până nu scriu!
Acesta e și farmecul! Pentru că realitatea vieții noastre se poate schimba dintr-o clipă în alta de la un cuvânt spus aiurea, de la o poză pe care o vezi și care te dă peste cap, de la o faptă pe care nu poți să o înțelegi....
Așa că...pentru cei care nu au înțeles: Aya i-a mai dat o șansă soțului ei. A crezut că poate fii fericită cu el și că în viața ei o să fie bucurie, fericire, liniște...așa cum era momentul acela din noapte când petalele de cireș zburau în jurul lor.
Din păcate șansa s-a dus, a zburat și... ea...a ales să uite.
De ce să uite?
Pentru că dacă ai șansa să poți uita, e grozav! Nu îți aduci aminte, nu suferi. Simplu.
Ea o să-și aducă aminte numai ceea ce a înregistrat...sau?!
Cine știe!
Realitatea e...în oglindă, nu?
Pentru tine prieten drag, scriu încă o pagină a povestirii mele.
Lectură plăcută, tuturor!
Capitolul II Doctorul...de suflete
8. Simțirea iubirii lui...
De când a intrat pe ușă în cabinetul lui și până la operație a trecut un an. Un an greu cu multe, multe analize, cu drumuri la spital, cu zile întregi când suferea în tăcere, cu mult curaj pentru că...în doctorul acela fioros ea a descoperit un suflet sensibil, un adevărat...prieten.
Povesteau despre toate, râdeau din te miri ce, își zâmbeau fără motiv. Exista între ei o prietenie atât de adâncă, o prietenie pe care rar o găsești în viață.
Când ea se întorcea la spital el se însenina, devenea alt om, vorbea frumos cu toată lumea, făcea glume, era drăguț cu asistentele...astfel că toți își doreau ca ea...să nu plece acasă!
O iubeau toți pentru cum era. Vorbea cu oamenii din jurul ei, îi încuraja, le dădea sfaturi uitând de multe ori de suferința ei.
[...]
După trei luni de tratament ea a dorit să-i dea o șansă...
Dar...el nu a putut să meargă mai departe și s-a întors la ...iubirea aceea a lui, iubire pentru care ei s-au despărțit. Era calea cea mai simplă și el a ales-o!
[...]
Aya a fost foarte tristă, atât de tristă încât avea impresia de multe ori că nu se mai regăsește pe sine.
Doar...prietenul ei mai reușea să ajungă la sufletul ei.
Încet, încet durerea din sufletul ei s-a stins, dar amărăciunea unei iluzii a rămas acolo.
Când doctorul ei, drag i-a spus care sunt riscurile operației ea s-a uitat zâmbind la el și a zis că poate așa trebuie să fie. Că e șansa ei să uite...
El a încercat mult să o convingă, dar ea a zis că are încredere deplină în...el. Că dacă trebuie să trăiască o să trăiască, dacă nu...asta e!
Într-una dintre zile ea a avut o idee: o să povestească toate momentele frumoase, dar și pe cele urâte din viața ei, iar el o să filmeze...Astfel au apărut acele înregistrări.
Era, spunea ea un mod...de a-și aduce aminte.
Doctorul ei îi mângâia mâinile și i le săruta și îi spune: "Tu, tu nu știi ce o să te aștepte. Mintea ta o să fie ca o hârtie albă. Undeva, din loc în loc câteva puncte...amintiri...fără logică... O să uiți tot, înțelegi? Tot!"
Aya râdea. Spunea că viața ei și așa a fost tristă, așa că...e mai bine așa.
El, prietenul ei, nu a înțeles decât numai după ce i-a auzit povestea întreagă. Aproape întreagă pentru că de cele două zile nu a amintit niciodata.
Înainte cu o săptămână de operație Aya i-a propus ceva...
Pentru el a fost cel mai frumos lucru care i s-ar fi putut întâmpla...nesperat.
Dar...
Aya a râs. A râs din tot sufletul, l-a îmbrățișat și i-a șoptit la ureche: Doctorul meu de suflet!
Comentarii
Trimiteți un comentariu