Treceți la conținutul principal

Ea...

Zâmbet în ploaie

Undeva, departe în sufletul meu e o amintire frumoasă...

Picuri mari de ploaie se repezesc într-un iureș nebun asupra ferestrei mari...privesc la ei și nu mă mai satur, sunt atât de frumoși încât aș vrea pentru o clipă să ies și să dansez, să sar, să strig, să râd... Zâmbesc și ating cu degetele geamul rece, într-o încercare disperată să ating ploaia.

Ating cu fruntea sticla și vreau să opresc... ploaia din sufletul meu...o ploaie măruntă, urâtă, care mă pătrunde până în cele mai adânci cotloane ale sufletului meu.
O rafală de vânt, care face ca ploaia să răsune ca un cântec, mă face să mă întorc... în camera mare, ca o absidă, de o frumusețe aparte, cu geamuri uriașe care fac ca lumina să fie puternică chiar și acum într-o zi ploioasă. Zâmbesc...sunt singură și pentru câteva minute, camera e numai a mea...

Copacul din fața geamului freamătă ținând piept furtunii, mă lipesc de geam în dorința imensă  de a mă contopi cu ploaia...să uit de mine, de durere, de tristețe, de disperare...dar nu simt decât sticla rece...

Cineva a intrat în cameră, am simțit fară să văd... nu zice nimic...stă și privește și parcă cumva ploaia din sufletul meu se transformă în ceva frumos...ca afară...stropi mari care dansează în ploaie, care sar într-un picior, care strigă cu glasuri voiose și care râd din tot sufletul...

Afară plouă acum cu soare și lumina jucăușă se ascunde între picuri de ploaie... Zâmbesc...simt cum două brațe mă înconjoară, mă desprind de geamul rece și îmi oferă liniștea lor...Închid ochii și las ca razele de soare să se joace pe fața mea printre lacrimi mari, frumoase care îmi spală sufletul... 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un m...

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...