Treceți la conținutul principal

Ea...

Zâmbet în ploaie

Undeva, departe în sufletul meu e o amintire frumoasă...

Picuri mari de ploaie se repezesc într-un iureș nebun asupra ferestrei mari...privesc la ei și nu mă mai satur, sunt atât de frumoși încât aș vrea pentru o clipă să ies și să dansez, să sar, să strig, să râd... Zâmbesc și ating cu degetele geamul rece, într-o încercare disperată să ating ploaia.

Ating cu fruntea sticla și vreau să opresc... ploaia din sufletul meu...o ploaie măruntă, urâtă, care mă pătrunde până în cele mai adânci cotloane ale sufletului meu.
O rafală de vânt, care face ca ploaia să răsune ca un cântec, mă face să mă întorc... în camera mare, ca o absidă, de o frumusețe aparte, cu geamuri uriașe care fac ca lumina să fie puternică chiar și acum într-o zi ploioasă. Zâmbesc...sunt singură și pentru câteva minute, camera e numai a mea...

Copacul din fața geamului freamătă ținând piept furtunii, mă lipesc de geam în dorința imensă  de a mă contopi cu ploaia...să uit de mine, de durere, de tristețe, de disperare...dar nu simt decât sticla rece...

Cineva a intrat în cameră, am simțit fară să văd... nu zice nimic...stă și privește și parcă cumva ploaia din sufletul meu se transformă în ceva frumos...ca afară...stropi mari care dansează în ploaie, care sar într-un picior, care strigă cu glasuri voiose și care râd din tot sufletul...

Afară plouă acum cu soare și lumina jucăușă se ascunde între picuri de ploaie... Zâmbesc...simt cum două brațe mă înconjoară, mă desprind de geamul rece și îmi oferă liniștea lor...Închid ochii și las ca razele de soare să se joace pe fața mea printre lacrimi mari, frumoase care îmi spală sufletul... 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Timpul a ajuns la locul lui

     Î mi port degetele pe clapele pianului și mă gândesc cu emoție la clipele care trec peste mine, se cern. Am pierdut acel acasă și oricât l-am căutat nu l-am mai găsit. M-am destrămat în vântul primăverii, am călătorit pe nori, vărsând lacrimi amare ca ploaia de vară, am respirat pe frunze de toamnă și m-am rătăcit prin zăpezile sufletului meu. Nimic nu a mai fost la fel. Timpul a trecut... Am învățat să mă bucur de zăpada așternută. A m râs sau plâns pe pianul trist, că-mi fac sau nu-mi fac timp, să-i ating clapele. M -am „înțelepțit”, sau nu, încercând mereu să descopăr lucruri noi, să studiez, să cercetez. Viața nu e așa cum ne-o imaginăm, ci e... Haotică. Nebună. Veselă. Distrusă. Lacrimi. Fericire. Câte și mai câte! S ă așterni cuvinte e ușor, să le faci inteligibile, e mai greu.  Î mi imaginez uneori că suntem într-un dans nebun și ne învârtim până când nu mai avem suflu și nu încetăm, pentru că nu avem unde să ne odihnim, așa că soluția e să dansezi, sau s...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Cuvinte răsfirate

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg.  T impul zboară și iarăși am intrat într-un ritm nebun al vieții din care este așa de greu să ieși și să faci strict ce-ți place. Încă nu-mi dau seama dacă sunt oameni care se trezesc dimineața și după ce-și beau cafeaua sau ceaiul lucrează numai și numai ceea ce le place. Societatea în care trăim ne închistează, ne pune limite în aspirațiile noastre. Sau limitele ni le punem noi? Cred însă, că de cele mai multe ori oamenii din jurul nostru zidesc garduri în jurul nostru tăind fiecare aspirație, fiecare dorință sau încercare de a merge mai departe cu o ură brăzdată de zâmbete batjocoritoare. Doar așa, pentru că pot! C u egoism, pătrunși de un așa zis "spirit civic". "Nu, nu trebuie să zbori, nu trebuie să ieși din rând. Nu, nu trebuie să visezi, nu trebuie să-ți deschizi aripile și să zbori! Zborul îți face rău...poți să cazi, poți să te rănești, poți să mori..." Câte și mai câte motive, pentru a-și justi...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe