Zâmbet în ploaie
Undeva, departe în
sufletul meu e o amintire frumoasă...
Picuri mari de
ploaie se repezesc într-un iureș nebun asupra ferestrei mari...privesc la ei și
nu mă mai satur, sunt atât de frumoși încât aș vrea pentru o clipă să ies și să
dansez, să sar, să strig, să râd... Zâmbesc și ating cu degetele geamul rece,
într-o încercare disperată să ating ploaia.
Ating cu fruntea
sticla și vreau să opresc... ploaia din sufletul meu...o ploaie măruntă, urâtă,
care mă pătrunde până în cele mai adânci cotloane ale sufletului meu.
O rafală de vânt,
care face ca ploaia să răsune ca un cântec, mă face să mă întorc... în camera
mare, ca o absidă, de o frumusețe aparte, cu geamuri uriașe care fac ca lumina
să fie puternică chiar și acum într-o zi ploioasă. Zâmbesc...sunt singură și
pentru câteva minute, camera e numai a mea...
Copacul din fața
geamului freamătă ținând piept furtunii, mă lipesc de geam în dorința
imensă de a mă contopi cu ploaia...să
uit de mine, de durere, de tristețe, de disperare...dar nu simt decât sticla
rece...
Cineva a intrat în
cameră, am simțit fară să văd... nu zice nimic...stă și privește și parcă cumva
ploaia din sufletul meu se transformă în ceva frumos...ca afară...stropi mari
care dansează în ploaie, care sar într-un picior, care strigă cu glasuri voiose
și care râd din tot sufletul...
Comentarii
Trimiteți un comentariu