Treceți la conținutul principal

Ea...

Zâmbet în ploaie

Undeva, departe în sufletul meu e o amintire frumoasă...

Picuri mari de ploaie se repezesc într-un iureș nebun asupra ferestrei mari...privesc la ei și nu mă mai satur, sunt atât de frumoși încât aș vrea pentru o clipă să ies și să dansez, să sar, să strig, să râd... Zâmbesc și ating cu degetele geamul rece, într-o încercare disperată să ating ploaia.

Ating cu fruntea sticla și vreau să opresc... ploaia din sufletul meu...o ploaie măruntă, urâtă, care mă pătrunde până în cele mai adânci cotloane ale sufletului meu.
O rafală de vânt, care face ca ploaia să răsune ca un cântec, mă face să mă întorc... în camera mare, ca o absidă, de o frumusețe aparte, cu geamuri uriașe care fac ca lumina să fie puternică chiar și acum într-o zi ploioasă. Zâmbesc...sunt singură și pentru câteva minute, camera e numai a mea...

Copacul din fața geamului freamătă ținând piept furtunii, mă lipesc de geam în dorința imensă  de a mă contopi cu ploaia...să uit de mine, de durere, de tristețe, de disperare...dar nu simt decât sticla rece...

Cineva a intrat în cameră, am simțit fară să văd... nu zice nimic...stă și privește și parcă cumva ploaia din sufletul meu se transformă în ceva frumos...ca afară...stropi mari care dansează în ploaie, care sar într-un picior, care strigă cu glasuri voiose și care râd din tot sufletul...

Afară plouă acum cu soare și lumina jucăușă se ascunde între picuri de ploaie... Zâmbesc...simt cum două brațe mă înconjoară, mă desprind de geamul rece și îmi oferă liniștea lor...Închid ochii și las ca razele de soare să se joace pe fața mea printre lacrimi mari, frumoase care îmi spală sufletul... 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Dacă aș fi...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu. A m lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „ Of, iarăși ai uitat de blog!” U n alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți 😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaip...
2 comentarii
Citiți mai multe

O Visătoare

S tarea aceasta între visare și trezvie, oare există? E xistă oameni care visează. Oare se cheamă visători? E xistă oameni vorbăreți, oare sunt și ei visători? E xistă oameni. Oare sunt visători? U n vis, două vise, mai multe vise, un infinit de vise lăsate în visare. Acea stare de imponderabilitate în care ne desfășurăm fiecare. Suntem cu gândurile pierduți în veșnica muțenie, sau suntem activi pe modul automat.  U nde suntem? Iată, întrebări care-mi săgetează străfundul sufletului. Cât e vis, cât e realitate? Î n seara aceasta am simțit nevoia să scriu pentru că sunt fericită. Nu, nu e fericirea aceea! E fericirea care te duce la visare, dar într-un mod atât de activ. Este fericirea de a face lucruri care-mi plac, de a simți că, da, fac parte dintr-o comunitate mică care-mi împărtășește pasiunea de a citi. Că reușesc să-mi expun punctul de vedere într-un mod plăcut, inteligibil și sa surprind esența trăirilor.                  ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe