Treceți la conținutul principal

Ea...

Zâmbet în ploaie

Undeva, departe în sufletul meu e o amintire frumoasă...

Picuri mari de ploaie se repezesc într-un iureș nebun asupra ferestrei mari...privesc la ei și nu mă mai satur, sunt atât de frumoși încât aș vrea pentru o clipă să ies și să dansez, să sar, să strig, să râd... Zâmbesc și ating cu degetele geamul rece, într-o încercare disperată să ating ploaia.

Ating cu fruntea sticla și vreau să opresc... ploaia din sufletul meu...o ploaie măruntă, urâtă, care mă pătrunde până în cele mai adânci cotloane ale sufletului meu.
O rafală de vânt, care face ca ploaia să răsune ca un cântec, mă face să mă întorc... în camera mare, ca o absidă, de o frumusețe aparte, cu geamuri uriașe care fac ca lumina să fie puternică chiar și acum într-o zi ploioasă. Zâmbesc...sunt singură și pentru câteva minute, camera e numai a mea...

Copacul din fața geamului freamătă ținând piept furtunii, mă lipesc de geam în dorința imensă  de a mă contopi cu ploaia...să uit de mine, de durere, de tristețe, de disperare...dar nu simt decât sticla rece...

Cineva a intrat în cameră, am simțit fară să văd... nu zice nimic...stă și privește și parcă cumva ploaia din sufletul meu se transformă în ceva frumos...ca afară...stropi mari care dansează în ploaie, care sar într-un picior, care strigă cu glasuri voiose și care râd din tot sufletul...

Afară plouă acum cu soare și lumina jucăușă se ascunde între picuri de ploaie... Zâmbesc...simt cum două brațe mă înconjoară, mă desprind de geamul rece și îmi oferă liniștea lor...Închid ochii și las ca razele de soare să se joace pe fața mea printre lacrimi mari, frumoase care îmi spală sufletul... 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

timpul liniștii mele...

În urmă cu patru luni prietena mea îmi spunea că sunt în furtună, un ciclon mai exact, din care o să ies și totul se va calma. Nu am crezut-o pentru că părea așa de departe liniștea...Dar acum îmi dau seama că sunt acolo pe marginea aceea a furtunii și încep să simt liniștea tot mai mult. Trebuie să-i mulțumesc prietenei mele care permanent a fost omul care m-a susținut și mă susține în cele mai grele momente ale vieții mele. Timp de liniște...într-o viață atât de nebună...Pare ciudat, nu? Am citit în dimineața aceasta un articol despre comprimarea timpului și primul gând în mintea mea a fost: Dar eu vorbesc despre asta cu oamenii din jurul meu de ani de zile! E evident că s-a comprimat timpul! Cum? o să mă întrebați voi râzând. Păi...simplu. Așa de simplu. Timpul nu ne mai ajunge! E senzația tuturor, doar că nu ne dăm seama de ce! Nu este vina noastră că nu mai reușim să facem toate lucrurile care altădată le făceam, e pur și simplu TIMPUL! Eu am început să vă...
2 comentarii
Citiți mai multe

Maturitate

Sunt momente în viață când nu am cuvinte... Cam rare cei drept, dar sunt. Mă uit spre voi visătoare, cu gândurile mele nebune care nu se opresc nici măcar un moment. Ciudat e că în învălmășala de idei nu pot să mă opresc să gândesc logic! Așa că stau, scriu câteva cuvinte apoi îmi dau seama că nu asta vreau și iarăși mă uit la pagina goala așa...fară să pot face ceva. Știu...întrebarea voastră: "Ce ai pățit?" Răspunsul e așa de simplu: "Nimic. E doar un sentiment al jalei, al tristeții supreme care-mi întuneca sufletul, care-mi duce privirea spre o lume numai de mine știută. E un presentiment? Cine știe. Încerc să nu mă gândesc prea mult, dar..." Cât de uimitoare este viața aceasta. Am impresia de multe ori că te întoarce pe toate părțile, te scutură și apoi aproape te lasă lat! Doar că atunci când te poți ridica de la pământ ești cu mult mai curat decât ai fost înainte! Și atunci mă întreb oare era nevoie de zguduitura aceasta? Fiecare moment din per...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe