Tehnologie Amară

       P rivesc spre voi cu bucurie! De multă vreme mi-am dorit să deschid unealta mea veche, de scris. Nu vreau să scriu de pe nimic altceva, cred că sunt legată sentimental de fiecare tastă, pe care s-au imprimat cuvintele mele, dar și suferințele și bucuriile vieții atunci, când au fost.  T impul nu-mi mai ajunge!       Z ilele trecute, fiică-mea mi-a spus senină: „M-aș bucura dacă ai mai scrie!” M-am uitat uimită la ea. Nici acum nu am îndrăznit să o întreb dacă a citit, sau nu, ceea ce am scris, am privit în tăcere și mi-am propus că dacă reușesc să-mi termin lucrările întârziate, atunci deschis laptopul meu antic și chiar dacă e ciudat să lucrez pe el, după atâta timp, voi încerca să scriu ceva, pentru ea, pentru mine, pentru voi.      I ată-mă aici în fața albului imaculat al foii, întrebându-mă ce să vă spun, sau cum să pun în scris ploaia de vară care este în sufletul meu de o vreme. Astăzi chiar la asta mă gândeam, că...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi. Ce fac azi? Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu? Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns! M ă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute. Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene. Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama. Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat. Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Stăm cuminți în casă căutând să facem lucruri plăcute, dar parcă timpul nu trece, iar când vedem că e aproape 20 și afară mai este puțină lumină, ne vine să... Știți, aveam un profesor de fizică în liceu care ne spunea mereu că trebuie să avem un loc "de dat cu capul". Probabil eram atât de proști, încât ne trimitea în mod discret să ne dăm cu capul de pereți. La vremea respectivă râdeam, dar acum...îmi vine să fac un astfel de loc. Nu, nu pentru prostie, pentru răbdare, că multă ne mai trebuie ca să trecem perioada aceasta așa de grea. T recem dintr-o stare în alta, suntem fericiți apoi ne enervăm dintr-un nimic. Ne dăm seama că nu are rost și...tragem aer în piept, număram până la zece și revenim la sentimente mai bine. C red că îmi lipsește programul, acela așa de încărcat. Îmi lipsesc colegii. Îmi lipsesc provocările serviciului. Îmi lipsește mersul la sală, chiar dacă nu mă străduiam prea mult. Îmi lipseș...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. În ultima vreme apar tot felul de filmulețe sau scrieri cu părinți înnebuniți de temele făcute acasă, de proiectele pe care trebuie să le execute împreună cu cei mici. Sunt atât de disperați... Când îi văd nu știu ce să fac să râd sau să plâng. În această perioadă viața e grea pentru părinți, dar și pentru copii. Ei vor să-și continue viața normal. Unii își doresc din tot sufletul să se întoarcă la școală, pentru că acolo mai puteau "trage" de timp, glumeau, se distrau uitându-se pe telefon în timpul orei și câte și mai câte. Acasă...nu e distracție! Părintele este atent la fiecare mișcare și ei nu mai pot trișa așa ca la școală. Păi să nu râd eu? Sigur că da. Știți voi, fac haz de necaz. Am întrebat astăzi pe cineva ce face și răspunsul a fost fenomenal: Sunt cufundat în studiu! Yes! mi-am spus. Dacă la școală ar reuși să se cufunde în studiu cred că toți ar fi premianți că deștepți sunt, dar leneși... cât...

P rivesc spre voi cu tristețe. Trăim vremuri grele, tulburi și care ne determină să ne schimbăm obiceiurile. Într-un fel sau altul revenim la... A învăța! E tragic-comic pentru cei care și-au dorit să scape de învățătură, iar viața într-un fel sau altul îi determină în mod practic, chiar dacă tragic, să învețe. De ce? 1. Pentru că trebuie să înveți să stai în casă . Dacă este greu? Da. Cumplit de greu, mai ales că ne-am învățat în democrație, când fiecare dintre noi am înțeles mai bine, sau nu, care este diferența dintre libertate și libertinaj. Unii au înțeles doar...libertinaj, dar acest lucru e altă poveste. Da. E copleșitor să stai în casă cu proprii membri ai familiei și să treci puntea aceea psihologică care s-a rupt undeva pe parcursul timpului, din diferite motive, care în astfel de momente chiar nu mai contează. Vedem tot mai mulți părinți disperați că nu mai știu ce să facă, cum să le mai acapareze timpul copiilor ca să-i țină în casă. Sau...părinți disperați de ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. A venit primăvara! Ieri m-au înnebunit mesajele cu mărțișoare. Parcă găsim de fiecare dată un motiv să sărbătorim. Oameni buni nu este mai simplu să ieșim la plimbare, să ne salutăm, să zâmbim și să ne bucurăm de primăvară, decât mesaje, mesaje, mesaje? M ă tot întrebam ieri dacă toți cei care trimit mesaj sunt fericiți. Adică înțeleg că oficial vine primăvara,  dar totuși acum câteva zile se bucurau de zăpadă. Vrând-nevrând am ajuns la fericire. Iată ce am găsit: Fericit este cel care se consideră fericit. ( Henry Fielding) D eci suntem fericiți dacă ne considerăm fericiți. Bun. Acum mă întreb eu de câte ori ne facem timp să ne considerăm fericiți? De cele mai multe ori găsim mai repede nefericirea decât fericirea. În ultima vreme cam asta am făcut eu. Fără să-mi doresc asta. Știu că sună ciudat, dar am simțit o apăsare profundă asupra gâdurilor. Știți senzația aceea că se întâmplă ceva rău, că ai deasupra ta o...

Î n ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște. E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea. Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔 Tinerețe-bătrânețe. C red că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu. Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici? Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui. S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste! Sclipirea...ne aduce beneficii. Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare. Sclipirea se vede în chipul u...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tăcere. Uneori viața îți arată că există oameni care au suferit mai mult decât tine. Atunci, doar atunci îți dai seama că durerea ta e grea, dar "o poți duce" doar pentru că e durerea ta. Durerea altuia te-ar dărâma, pentru că nu e a ta. Destine ca-n filme. D urere imensă pentru femei care sunt despărțite de copii lor. Nici măcar nu mai contează motivul sau cine este vinovat. Contează doar suferința. Nu, nu a mamei. Ea e capabilă să treacă peste, să uite și să ierte. Durerea copilului. Aceea e grea. E nedreaptă, pentru că-i fură copilăria. E necinstită pentru că el, copilul avea dreptul la o viață fericită. A stăzi, m-am distrat auzind ce spune un copil de șase ani care nu are stare deloc, nici la școală, nici în alt loc. Când a fost întrebat de ce deranjează orele știți ce a răspuns? Fenomenal răspuns. Eu, a zis el, îi fac fericiți pe copii. Când mă strâmb la ei, ei râd. Deci sunt fericiți. Copii trebuie să ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate. Dacă în zilele trecute îmi doream atât de mult să citesc, mi-am zis eu...ce mă reține? O grămadă de lucruri care trebuie făcute urgent pentru serviciu? Cam da. Dar aceste lucruri sunt permanente. Nu se termină niciodată. În fiecare zi ne bombardează cu altceva, specific țării noastre unde totul și toate au luat-o razna. Așa că...mi-am luat cartea la care tot trăgeam cu ochiul de vreo lună jumătate. Și am citit. Nu mi-a mai trebuit mâncare. Am uitat de tot. M-am adâncit în lectură, în poveste până când mi-am dat seama că mai există cineva lângă mine care așteaptă mâncare. Ș tiți deja cei care-mi citiți blogul că îmi place să citesc cărțile noi apărute. În vară mi-am făcut un cadou și am achiziționat cărțile lui Markus Zusak . La vremea aceea i se făcea reclamă cărții Podul de lut . Simpatic a fost că după ce mi-am cumpărat toate cele trei cărți am mai primit un exemplar din Podul de lut. M-am bucurat ca un copil, pentru ...

M uncim zi de zi, oră de oră, clipă de clipă. Uităm de noi în desișul problemelor zilnice. Nu avem timp nici să respirăm gândurile noastre intime. Suntem prizonieri în viața cotidiană. Uităm să deschidem ochii și să ne bucurăm de ceea ce este în jurul nostru. Uităm să deschidem ochii sufletului și să lăsăm liniștea să-și facă culcuș. Uităm de noi. Uităm de persoana noastră în grija obsesivă față de cei din jurul nostru. Avem impresia că toți depind de noi, că nu pot trăi fără noi, că nu se pot descurca fără mâncarea care o tot facem și dispare așa ca printr-o minune, de hainele care trebuie "livrate" fără nici o dungă, de lucrurile aranjate la centimetru în casă. D ar câtă nevoie au de noi? Nu au. Vă spun eu din experiență. Pot face și ei cel puțin 70% din aceste lucruri, dar e așa de comod dacă cineva face în locul lor. Pot face și ei un efort pentru cea care merge la muncă și vine acasă și face iarăși muncă neplătită cu un gram de dragoste sau recunoștință. O...