Tehnologie Amară

S tarea aceasta între visare și trezvie, oare există? E xistă oameni care visează. Oare se cheamă visători? E xistă oameni vorbăreți, oare sunt și ei visători? E xistă oameni. Oare sunt visători? U n vis, două vise, mai multe vise, un infinit de vise lăsate în visare. Acea stare de imponderabilitate în care ne desfășurăm fiecare. Suntem cu gândurile pierduți în veșnica muțenie, sau suntem activi pe modul automat.  U nde suntem? Iată, întrebări care-mi săgetează străfundul sufletului. Cât e vis, cât e realitate? Î n seara aceasta am simțit nevoia să scriu pentru că sunt fericită. Nu, nu e fericirea aceea! E fericirea care te duce la visare, dar într-un mod atât de activ. Este fericirea de a face lucruri care-mi plac, de a simți că, da, fac parte dintr-o comunitate mică care-mi împărtășește pasiunea de a citi. Că reușesc să-mi expun punctul de vedere într-un mod plăcut, inteligibil și sa surprind esența trăirilor.                  ...

       A fară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!”                    A erul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac...

  O riunde ești, nu ești aici.    N u ești în sufletul meu, nu ești în mintea mea, nu ești... exiști, dar unde? Z bori spre sufletul meu, doar că inima uneori nu primește și nu dăruiește... O riunde ești, nu ești lângă mine. M i-am prins flori în păr și privesc spre voi, senin, cu un zâmbet abia ivit pe față. Uneori uit să scriu o perioadă de timp, dar scrisul nu uită de mine și mă cheamă în fiecare clipă și scriu în fiecare zi cu o cerneală invizibilă înșirând rânduri, rânduri, cuvinte doar de mine știute într-o rânduială meticuloasă. Totul este notat în amintirile mele și pus la păstrare, pentru timpuri când deschid unealta de scris, o șterg cu atenție de firele de praf așternute asemeni fulgilor de nea, țesând o imagine a perfecținii într-o lume uitată și apoi, deschid cu atenție și mângâi fiecare literă ștearsă ici-colo de prea mult folosință și notez pas cu pas cuvinte, idei răsfrânte în sentimente. Timpul trece peste mine și simt cum mă întorc la vremea în care clip...

       Î ncercăm să fim. Să fim noi. În fiecare clipă a vieții noastre. Ascundem oare sub trăsăturile feței adevărata fire? Zâmbim și cei din jur ne văd fericiți? Plângem sau lăcrimăm și cei care ne observă spun ”Vai ce supărat e!” Ne furișăm prin viață cu zâmbete false, cu prietenii închipuite, cu relații făcute din interes, cu...câte și mai câte! Dar noi, noi unde suntem? Cum viiem? ( cred că inventez cuvinte, dar pare atât de potrivit aici)       A ți uitat? Am uitat?                                                                                                                                          ...

       Cine ești în lumea aceasta mare? Unde îți dorești să fii peste o clipă, o zi sau un an? Cum reușești să înfrunți fiecare zi din viață? Cu privirea plecată în înfrigurarea sufletului sau zâmbind senin spre cerul îmbujorat al dimineții?      Cine ești tu? În mulțimea destinelor ne pierdem, ne micșorăm până la un fir de suflet tremurat. Cum îți învingi teama de nou și răzbați deasupra inimii? Încredere înzecită în gândul tău răzleț, care străbate nemărginirea lumii.      Cine este el? Fantasmă a proprilor emoții, trăiri agățate în gânduri deșirate pe covorul vieții. Idei risipite în vântul primăvăratec, idei cu sens și fără sens, în îngemănare absurdă a senzațiilor, a simțirii, a trăirii la limită. Cu sens. Fără. Azi. Ieri. Mâine.      Cine suntem noi? Suflete îngemănate în dureri neștiute, în speranțe deșarte, în inimi pustiite de doruri nenumărate. Un gând, o idee încrezătoare, aducătoare de speranțe. Împărtășite...

 U neori mă întreb de unde-mi izvorau cuvintele în perioada aceea de scris intens. Poate pentru că atunci eram atât de hotărâtă să scriu, încât totul se înșira fără niciun efort. Apoi, viața a prins alt contur și m-am pierdut pe mine, încă o dată.  De atâtea ori ne dorim să facem lucruri pentru noi, strict pentru noi, dar tot timpul intervine ceva și te lași pe ultimul loc. Oare...să ajut și pe acela, apoi pe...acela și tot așa te destrami în acțiunile tale și te pierzi în treburi de zi cu zi, în stres și agitație din toate părțile. Cel mai greu este să închizi ochii, iar  când în sfârșit atingi perna cu fruntea și să te întrebi: Ce am făcut eu pentru mine, astăzi? Am râs măcar cinci minute?Am citit o carte, din cele trei începute încă din vară? M-am plimbat 30 minute și am privit natura în frumusețea ei de toamnă? Nu ...nu am făcut nimic din toate acestea și simt cum întreaga mea ființă se destramă în fire de praf. Unde este cea care-și dorea să aștearnă cuvintele pe hâ...