Treceți la conținutul principal

Postări

Realitatea

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi gânditoare. C iteam zilele trecute într-una dintre cărțile lui Nichita Stănescu următoarele cuvinte:  „Moartea nu cutremură pe nimeni. Sentimentul morții este echivalent cu spaima”. Cât adevăr! M oartea în sine nu ne prea atinge sufletul. Auzim în fiecare zi numărul celor care au murit. La început am avut o tresărire, milă pentru acei oameni, astăzi, după atâtea luni, ei sunt doar numere. Numere fără viață într-o statistică pe care o urmărim vrând-nevrând. Doar când unul dintre numerele acelea se transformă în cineva cunoscut atunci te cutremuri. Îți reevaluezi viața și te gândești iarăși să nu mai lași lucrurile să curgă pe lângă tine, ci să te bucuri de fiecare moment. Așa cu simplitate, fără fast, fără nimic spectaculos. D ar viața te învârte, te întoarce de pe o parte pe cealaltă și nu-ți dă timp să privești cu simplitate totul. Lucrurile din jurul tău se complică, apar tot felul de probleme care-ți întunecă gândurile și te obosesc făr
Postări recente

Dezumanizare

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi tăcută.  Viața aceasta este ciudată. Fiecare zi vine cu multiple provocări, iar timpul pentru ceea ce îmi place cu adevărat nu-mi mai ajunge.  E un timp greu, cu o copleșitoare responsabilitate față de cei din jur și față de propria persoană. Orice ai face, orice serviciu ai s-au schimbat regulile „jocului”.  Mă simt ca în prima zi de muncă, sau mai degrabă în primul an de muncă din viața mea.  Dorința este, vreau să fac totul perfect, dar nu mai sunt cea din urmă cu atâția ani... Lipsește tinerețe, lipsește bucuria de a merge la muncă, lipsește zâmbetul acela de pe fața mea.  Ce folos să zâmbesc dacă masca-mi ascunde zâmbetul?  Lipsește apropierea dintre persoane, lipsesc gesturile specifice care ne definesc omenia.                                                     Z ile de toamnă minunate sunt afară. Căldura târzie ne scaldă încă și ne dă speranță acolo unde nu prea este speranță. Pe oamenii din jurul meu îi văd lipsiți de speranță. Par

Reconectare la umanitate

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi. Î n ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate.   M ă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și n

Dacă aș fi...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu. A m lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „ Of, iarăși ai uitat de blog!” U n alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți 😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, d

Roboți sau marionete?

M i-am prins flori de câmp în păr și privesc spre voi. Nu cu bucurie, nici cu tristețe, nici veselie, nici fericire. Doar privesc. Am lipsit o perioadă din motive tehnice. Se mai întâmplă, cred. Oarecum s-au rezolvat... M ă tot întreb când vom învăța din greșelile noastre? Când nu mai repetăm aceleași și aceleași greșeli? Când nu mai urâm fără rost pe cei care nu ne îndeplinesc dorințele egoiste? Când ne maturizăm suficient pentru a ridica privirea și a merge mai departe? T imp peste timp... Nimic nu ne aduce înapoi fericirea pierdută.  Nimic nu ne mângâie sufletul în durerea pierderii iubirii.  Nimeni și nimic.  De câțiva ani de zile aud mereu același lucru: Viața merge mai departe! Și...da, e adevărat.  Nu, nu înseamnă că este plăcut. Nu înseamnă că este ușor. E u tot râdeam de o vreme și spuneam: Nu, nu suntem roboți! Gândim, vorbim, luăm decizii. Bune, rele, nu contează, le luăm. A venit, însă, coronavirusul și viața noastră a tuturor a fost dată peste cap.  A fost prima dată când

Un loc sub soare

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Mi-e dor să scriu, dar nu reușesc să mă acomodez la programul de acasă. Serviciul de acasă mi se pare cea mai idioată idee. Dacă sunt acasă, trebuie să fac muncile de acasă și să mă odihnesc! Așa îmi dictează ceva din minte. Sau așa e setat acolo sus. 🙂 Oricât îmi doresc să resetez nu reușesc. Î ncep să lucrez de la 7,30 dar nu reușesc să termin decât târziu în zi, pentru că oricât de mult vreau să nu mă opresc, nu reușesc. Trebuie să verific copilul...face teme? Se joacă? Trebuie să încălzesc mâncarea, sau să o fac!🤔 Trebuie să șterg puțin praful, că de...îl văd! Și uite așa tot pauze, pauze, pauze. M ă gândeam astăzi că sunt oameni fericiți care lucrează de acasă, care nu și-au dorit niciodată să meargă undeva la serviciu. Și încercam să găsesc motivele lor, așa ca să mă încurajez și să-mi dau cumva speranță. 1. Cred că e libertatea. Libertatea de a face munca în pijama. Libertatea de a te trezi la 12. Liber

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei