Tehnologie Amară

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

M i-am presarat flori în suflet și m-am întrebat: Cine ești Tu? Cine sunt Eu? Am privit cu emoție fiecare detaliu al zâmbetului tău... Mi-am zâmbit încântată de ideea trăznită, care mi-a fulgerat sufletul: O să aflu, cine ești Tu! A m adunat florile din sufletul meu și le-am așezat cu grijă în grădina minții mele, ca să le păstrez spre veșnicie. Gândurile nebune au luat-o razna, inima a început să bată bezmetică, și mintea...mintea întreba în șoaptă: Cine ești Tu? Mi-am oglindit privirea în privirea ta și m-am topit în noianul sentimentelor... O să aflu! Cine ești...Tu! A m mângâiat fiecare petală a florilor risipite prin mintea și sufletul meu și am zâmbit , căci amintirea zâmbetului, a privirii, a speranței m-a făcut să tremur de emoție. Cine ești Tu? Eu...cine sunt? M i-am potolit inima, nebuna, să mai simtă! Mi-am certat mintea să uite zâmbetul tău. Mi-am zdrobit sentimentele unul câte unul, ca să uit. Dar...gândul îngână tainic: Cine ești Tu? A m tunat și am ...

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și fericire. O fericire care-mi inundă sufletul, care mă face să tresar la fiecare respirație. U neori avem nevoie de un moment de liniște ca să putem merge mai departe. Un moment de regăsire spirituală, înaintea unui moment de creație. Oricât de mult am vrut să scriu în ultima perioadă, nu am reușit. Poate pentru că mi-am simțit sufletul pustiit, sau poate că am fost foarte stresată, cine știe! Doar câteodată am impresia că nu mai am timp nici să respir și știu că nu e bine, că mi-am promis că o să fac ce-mi place, doar că viața aceasta te duce pe căi necunoscute, te prinde într-un vârtej și e așa de greu să ieși din el. D ar nu mă las! Ies din vârtejul vieții într-un moment al re-creației și apoi mă întorc mai hotărâtă să termin tot ce am început. Cu fiecare zi petrecută simt că sunt tot mai puternică în gândire, în purtare, în înfruntarea propiului destin. Muzica... Muzica îți aduce zâmbet pe față, Muzica te fac...

Privesc spre voi cu zâmbetul în privire, cu bucurie și bunătate. Așa simpatic! Astăzi a fost o zi senină după mult, mult timp. Sunt așa de liniștită, sunt așa de mulțumită de mine, de felul în care m-am comportat în acest an cumplit încât chipul meu e plin de zâmbet. A fost prima zi după foarte mult timp în care m-am gândit serios la cartea mea. Și sunt așa de încântată. Ea prinde contur în mintea mea. Personajele, acțiunea, tot! Ei, ce ziceți? Știu o să râdeți, dar de o săptămână scriu pe toate hârtiile posibile. Am numai hârtiuțe scrise cu creionul peste tot. Cumva mintea mea s-a descătușat încă o dată. Așa că scriu și scriu...E atât de bine! Dar să revin la realitate! Realitatea mea e cumplită, dar eu încerc să o fac frumoasă indiferent de ceea ce se întâmplă. Viața mi-a arătat că nu are rost să plângi după nimeni, pentru că oricine poate fi înlocuit. M-a învățat că nimeni nu este lângă tine când ai nevoie, că trebuie să te descurci singur chiar dacă sufletul tău e plin de fri...

Sunt momente în viață când nu am cuvinte... Cam rare cei drept, dar sunt. Mă uit spre voi visătoare, cu gândurile mele nebune care nu se opresc nici măcar un moment. Ciudat e că în învălmășala de idei nu pot să mă opresc să gândesc logic! Așa că stau, scriu câteva cuvinte apoi îmi dau seama că nu asta vreau și iarăși mă uit la pagina goala așa...fară să pot face ceva. Știu...întrebarea voastră: "Ce ai pățit?" Răspunsul e așa de simplu: "Nimic. E doar un sentiment al jalei, al tristeții supreme care-mi întuneca sufletul, care-mi duce privirea spre o lume numai de mine știută. E un presentiment? Cine știe. Încerc să nu mă gândesc prea mult, dar..." Cât de uimitoare este viața aceasta. Am impresia de multe ori că te întoarce pe toate părțile, te scutură și apoi aproape te lasă lat! Doar că atunci când te poți ridica de la pământ ești cu mult mai curat decât ai fost înainte! Și atunci mă întreb oare era nevoie de zguduitura aceasta? Fiecare moment din per...

I need you... A ți simțit vreodată că aveți nevoie de cineva așa cu disperare? Ați avut vreodată sentimentul că dacă nu atingeți o anumită persoană și numai pentru un minut, o luați razna? Ați simțit vreodată sufletul că se destramă în mii de fărâme de dor nespus? Ați suferit așa de mult încât să vă doriți să nu vă ridicați de jos? Ați simțit durerea cum străbate fiecare părticică din ființa ta? D acă...da, atunci mă înțelegeți puțin pe mine. Pentru că durerea e de nesuportat, e cea care taie, e cea care dărâmă tot, e cea care mă pune la pământ. Ce e cel mai comic în toată această situație că nici nu trebuie să trec prin așa ceva. Dar viața aceasta de care tot vorbesc eu de un an este tare ciudată. Oricât de mult îmi chinui mintea nu găsesc nici măcar un lucru care să mi-l reproșez. Oricât de mult vreau să-i dau dreptate, nu pot pentru că este peste puterile omenești de înțelegere. Așa că-mi repet: I need you ... A stăzi m-am întâlnit cu o prietenă veche și mi-a zis așa: Vi...

"T e rog, nu închide ochii! Privește spre cerul împodobit de mii de stele, privește spre mine. T e rog, nu înceta să visezi! Visează la ziua de mâine, visează la fericire, visează la viitor. T e rog, nu închide ochii! Privește spre valurile mării care se sparg de stânci și nu se lasă înfrânte de nimeni și de nimic. T e rog, nu înceta să speri! Speră așa cum n-ai sperat în viața ta că totul se învârte... T e rog, nu închide ochii! Privește la fericirea din ochii mei, la zâmbetul meu. N u, nu închide ochii! Privește fericirea din fața ta! N u, nu închide ochii! Uneori e bine să vezi dincolo de aparențe,  dincolo de trăiri,  dincolo de întâmplările care-ți umbresc chipul.  N u, nu închide ochii! Fericirea te atinge,  fericirea te îmbrățișează,  fericirea îți sărută lacrimile care-ți izvorăsc din ochii tăi adânci,  fericirea te ia în brațele și îți oferă liniștea ei. F ericirea aleargă cu tine prin valurile vieții,  fericirea ...

Am revenit! Am lipsit o săptămână! Nu știu voi, dar eu...am simțit furnicături prin degete. Am scris ceva, dar o să vă arăt în zilele următoare. Trebuie, chiar trebuie să vă spun până atunci că singurul lucru care mi-a lipsit în zilele acestea a fost...internetul! Păi să nu pot scrie eu? Să nu pot transmite? A fost îngrozitor! Încet, încet scrisul devine parte din mine! Hai că te întreci! o să spuneți voi râzând. Da, cred  că...da! Mă alintam și eu puțin, așa... Dar mie chiar mi-a fost dor! Uite, în loc să mă odihnesc, scriu! Păi cine te pune? spuneți voi ridicând din sprâncene. Of! Nimeni. Îmi place mie să-mi împărtășesc gândurile. Nu știu de ce, dar am impresia că v-ați cam plictisit fără mine! Nuuuuu? Să revin. Astăzi vreau să vă vorbesc despre....CURAJ! Despre curaj? o să spuneți voi uimiți. După ce ai lipsit o săptămână, ne vorbești despre curaj? Da. Este timpul...să vorbim despre curajul de care dau dovadă oamenii în situații limită. V-ați întrebat vreodată ce e...

"Aya priveste cu o tristete fara de seaman manuscrisul. E gata. Un an de munca... O munca frumoasa, provocatoare, cu bucurii  si cu tristete multa din cauza problemelor mari, dar e gata! Un sentiment de pustiu ii strabate sufletul, parca...copilul ei a plecat. Undeva, candva a mai avut acest sentiment...intr-o zi frumoasa de vara. Da. Trist, isi spune ea. Ia plicul si pune manuscrisul tacticos si maine, maine...o sa-l trimita. Ce o sa faca apoi? Cum o sa fie viata ei? Cum o sa suporte copii vestea? Intrebari care-i chinuie mintea fara sa gaseasca vreun raspuns... Se plimba trista spre lacul linistit. Soarele e imbracat in nori negri de furtuna. Parca natura e conectata cumva prin fire nevazute de sufletul ei. Mai are o zi, o zi de singuratate, maine...ajung copii. Si...nu stie cum o sa fie. Greu. Se pune pe jos pe iarba si priveste lacul de clestar... Ar vrea sa atinga cu mana apa si sa strecoare picaturi in sufletul ei. Sa curete totul, sa limpezeasca. Dar nu poate si...

Astăzi aș vrea să-i fac o dedicație soțului meu: Pentru clipele frumoase petrecute împreună, pentru magia întâlnirii noastre la locul de muncă, pentru felul în care am învățat să ne iubim, să ne respectăm și să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și rele. Când am scris aceste rânduri m-am gândit la acea bibliotecă...știi tu! Pentru tine dragul meu. *** A venit atât de repede în viața mea încât n-am avut timp să o opresc, să pun o barieră între sufletele noastre…Sau poate n-am vrut? Am trecut de atâtea ori unul pe lângă altul zâmbind politicos și răspunzând monosilabic la un salut, doi oameni  care se vedeau din când în când…Până-ntr-o zi…când am văzut-o altfel…Parcă nu-mi venea să cred că este aceeași persoană, era..altfel și atât de mult m-am uitat la ea, încât la un moment  am simțit instinctiv privirea ei că s-a coborât asupra mea…Oare m-a descoperit și ea? Sau nu? Nu am putut să-mi dau seama, doar că din momentul acela am început să fiu mai atent la tot ce e...

Cât de amuzant e să nu scrii câteva zile și să te certe cititorii! Nu au ce să citească dimineața la cafea! Uite că am ajuns și zilele acestea! Am avut doar câteva zile în care am fost ocupată, dar în care, recunosc, nu am avut puterea de a așterne în scris ceea ce cred, ceea ce simt pentru că...acolo în sufletul meu de multe ori e o adevărată luptă, o bătălie...când e așa, mai bine...tac! Darrr....iată-mă! Așa că astăzi pentru voi, dar în special pentru prietena mea dragă ( știe ea!!) o să vă vorbesc despre o temă frumoasă, actuală, zic eu, care mă preocupă de foarte mult timp... Hai spune odată! spuneți voi nerăbdători. Tema este: LIBERTATEA Of!Of! Iară începi...filozofia! Da! De ce credeți? Păi știm noi ce idei trăznite mai ai prin cap! Adevărul e că...nu! Dar poate, poate o să-mi dați dreptate. Bineee... Ieri am citit un articol scurt despre puterea cuvântului. Cât de important e un cuvânt. Acesta poate aduce bucurie pe chipul unui om sau poate aduce tristețe, supăra...

"Aya stă aplecată asupra ultimilor pagini scrise. Le tot citește și recitește, dar parcă ceva, ceva nu-i place. Nu își dă seama ce, dar e ceva... Se încruntă, începe să se plimbe prin cameră, cu pași mici și apăsați vorbind singură...   - Lipsește ceva! Dar ce? se întreabă ea supărată că nu-și poate da un răspuns. Pune foile jos și supărată deschide ușa pentru a se plimba până la lac. Încremenește. În fața ei...e...el! Se holbează la el fără să scoată un cuvânt. Ce caută aici? se întreabă ea supărată. Asta îi mai lipsea! Nu-i de ajuns că nu poate termina carte, acum a mai venit și ...el! El...zâmbește cu ochii senini și așteaptă...o primire... Aya se încruntă furtunos, se întoarce făcând o piruetă de toată frumusețea, intră în casa și îi trântește ușa în nas.   - Hei! se aude de afară. Deschide.   - Nu. Nu ai ce căuta aici. Nu ai nici un drept.   - Nu am venit până aici să plec! spune el pe ton hotărât.   - De parcă îmi pasă! răspunde Aya de-a dreptu...

"Aya, se întoarce acasă unde nu o așteaptă nimeni. Își găsește casa așa cum o lăsase cu câteva luni în urmă. Cei doi copii urmau să vină în câteva zile... Sunt pe punctul de a-și întemeia fiecare o familie. Se gândește cu drag la ei: sunt lumina ochiilor ei, sunt bucuria împlinirii unei vieți zbuciumate. Ea are câteva zile să se pregătească sufletește pentru vizita lui Rareș și a fetei ei, Lena. Ceea ce le va zice nu e un lucru tocmai plăcut. [...] S-a hotărât așa dintr-o dată că va merge la casa de la lac. I-a sunat pe copii și le-a zis că-i așteaptă acolo peste o săptămână. Erau mirați, nu înțelegeau de ce mama lor mai vrea să meargă acolo... Dar ea le-a zis calmă, foarte calmă că așa simte...că așa vrea și i-a rugat insistent să nu îl anunțe pe tatăl lor de decizia ei. Casa de la lac, e numai a ei! Au ascultat-o pentru că o iubesc și pentru că-i sunt alături în perioada aceasta așa de grea a vieții ei. [...] După culegerea cireșelor de iunie Aya s-a împrietenit cu tanti...

"O trezește bătaia insistentă în ușă. Încearcă să deschidă ochii, nu-și dă seama unde e, a adormit aseară târziu în noapte lucrând din greu la cartea ei... Bătăile continuă...   - Vin acum, strigă ea dându-și seama că e la casa de pe lac. Se ridică de pe canapeaua inconfortabilă pe care adormise și așa cum era în pijama și cu ochii mijiți de somn se îndreaptă spre ușă.   - Da, spune ea între două reprize de căscat...da. Descuie ușa și în fața ei e vecina cu cana cu lapte într-o mână și cu un coș plin de legume în celălalt.   - Păi nu v-ați trezit? întreabă ea curioasă, scormonind cu privirea dezastrul din casă.   - Nu...am lucrat până târziu, zise Aya somnoroasă. Haideți înăuntru! Vecina privește foile răspândite peste tot în casă... Unele sunt corectate cu roșu, altele cu verde, pe unde te întorci e numai hârtie...Și cărți, multe cărți!   - Vă rog, spune Aya căscând, numai să nu deranjați nimic. Știu că pare un dezastru, dar eu știu fiecare parte din c...

"Cât de trist... Lacul...e tot acolo... Pomii sunt împodobiți cu fructe, parcă e sărbătoare! Mâinile ei ating în treacăt fiecare frunză, fiecare fruct și gândul...gândul zboară departe la zilele acelea de primăvară... Cât de trist... O lacrimă străbate încet fața ei încremenită. O lacrimă... E liniște...de data aceasta a venit singură. Nu știe că e aici. Nu ar avea de ce să știe... El are viața lui...a ales să iubească altă femeie... Păcat. Toți spuneau că sunt suflete pereche! Cât de trist... Aya se așează tăcută pe bancă și privește lacul. Câinele stă tolănit la umbră și una dintre pisici s-a întins leneșă în brațele ei...O mângâie absentă și-i vorbește în șoaptă... Și-a lăsat lucrurile jos în casa cu obloane verzi și a ieșit repede ca nu cumva amintirile să o copleșească... Vecina simpatică i-a explicat rostul lucrurilor, dar...ea nu are de gând să... O să se odihnească. Trebuie să ia o hotărâre. Ce va face mai departe e greu, foarte greu... E viața ei! își spune e...

V-ați dorit vreodată ceva atât de mult încât vă gândiți mereu și mereu acolo? Eu da. De câțiva ani mă gândesc să scriu. Eram așa de convinsă că trebuie să scriu încât am rugat o mulțime de persoane să mă ajute să-mi împlinesc visul. Se uitau la mine, cam așa: vai săraca... Cel mai greu a fost că nici cel mai apropiat om nu a crezut nici o clipă în VISUL meu. A râs de mine și permanent mi-a spus că...nu voi putea face asta. Și... am renunțat de fiecare dată la VISUL meu... Timpul a trecut, dar în mintea mea a rămas ideea fixă că trebuie să scriu, că precis cei care vor citi se vor regăsi în cuvintele mele și vor învăța să nu facă aceleași greșeli ca mine. La sfârșitul anului trecut am aflat ca am o boală autoimună. A fost, ziceam eu atunci, picătura care a umplut paharul. Habar nu aveam că viața o să-mi dea ...mai mult. Dar să revenim, când am aflat pentru mine, care mă plângeam de o bună perioadă de timp că am ceva ( și nu mă credea nimeni!) a fost ca un trăznet. Atunci am real...