Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2018

One moment in time

V iața nu este corectă. Nu, nu este. E viață oameni buni! E plină de momente frumoase și triste, de zâmbete și lacrimi, de speranță și deznădejde. Depinde numai de noi dacă ne putem ridica din tristețe, lacrimi și deznădejde. E greu... Î n seara aceasta am citit ceva așa de frumos despre iubire. Cel care iubește cu adevărat îi lasă spațiu celuilalt. Îi lasă libertatea de a alege cum să-și trăiască viața. Cel care iubește din tot sufletul e plin de zâmbet și bunătate! E dorința aceea de a-l face pe cel de lângă tine fericit. M ă-ntorc cu gândul la anii trecuți și-mi dau seama că undeva sentimentele s-au sfârșit. Caut cu înfrigurare momentul, dar mintea mea nu reușește să își amintească...Văd doar ură, văd doar supărare, văd doar tristețe...O tristețe  plină de lacrimi și deznădejde... C ând aveți inima zdrobită să nu ezitați nici o clipă să spuneți: Adio! Pentru că viața aceasta e frumoasă. Depinde numai de noi cum ne-o facem. Depinde numai de noi dacă facem compromis

I wandered lonely as a cloud...

V ă doriți vreodată să fiți un nor? M-am tot gândit în zilele trecute la nori... Vedeți voi, anul trecut mi-am dorit foarte mult să realizez o expoziție intitulată: Nori. Undeva pe parcurs visul s-a spulberat. Știu că aș putea, dar nu mai am curajul să iau aparatul în mâini și să surprind norii... M-am întrebat sincer: De ce? Nu pot să-mi răspund. Poate că sunt tristă. Eu nu pot să rătăcesc asemeni norilor... Poate doar am pierdut speranța. ( Ceea ce mi se întâmplă rar!) Poate că era un vis... Cine știe! Am hoinărit singur ca un nor... C redeți în vise? Credeți că visele se împlinesc? Eu...eu astăzi nu mai știu ce să spun. Nu mai pot sfătui pe nimeni. Nu mai știu dacă să cred în vise, sau dacă să sper. Chiar nu mai știu. Viața aceasta stanie mă sucește mereu, îmi dă zâmbet apoi lacrimi, îmi dă speranță apoi lacrimi... M ă uit spre cer și aș vrea să-l cuprind cu brațele mele, să-l strâng la piept și apoi să sărut fiecare nor. Dar brațele mele nu ajung destul d

yesterday...

E xistă momente în viață când simți că e timpul să spui: "La revedere!" Cât de greu! Câtă durere... Dar viața aceasta nu te lasă să negociezi, nu te lasă! Când e timpul, e pur și simplu... timpul! M ă aplec cu greutate asupra cuvintelor, pentru că sufletul meu e sfărâmat încă o dată și durerea e insuportabilă. Încerc să-mi găsesc echilibrul în această furtună care nu se mai termină, dar e tot mai greu să-mi găsesc repere și...cuvintele mele se preschimbă cumva în picături înghețate care "topesc" totul în jurul lor! O să încerc ceva... Pentru durere, Pentru alinare, Pentru speranță! yesterday... U n vânt ușor adie dinspre munți. Primăvara își face încet, încet aparția. Viorelele și ghioceii au ieșit încrezători printre zăpada topită de soarele vioi. Păsările ciripesc vesele și libere prin pomii din jurul casei, parcă se ceartă, se iau la întrecere, își zbârlesc penele și apoi se scutură și se sărută delicat în razele pline de curcubeu.  "Viaț

Să învățăm să iubim

A început perioada în care toată lumea vorbește de iubire. Petreceri peste petreceri în care să îți arăți marea...iubire pe care o ai pentru cel/cea de lângă tine. Eu nu prea înțeleg, oare iubirea e doar așa ...o seară, o noapte sau o zi? Nu ar trebui să fie permanent? A dică...stai să înțeleg, o cutie de ciocolată o să mă facă să sar în sus de fericire, după ce în fiecare zi mi-a tocat nervii cu prostii? Sau dacă mă duci la o petrecere, gata ești iertat pentru toate lunile în care nici nu ai catadicsit să vezi că exist? Adică...acum exist, nu mai este meci? Sau nu mai ai ieșire cu băieții? Sau nu mai mergi să faci sport, că de...trebuie să te miști, dar după sport ieși la o bere cu băieții ca să nu cumva să slăbești prea tare și să nu te mai cunosc! Bravooo...mulțumesc de bomboane, nu le vreau tocmai am ajuns să arăt mai bine! Nu vreau nici petrecerea ta, pot să ies când vreau și să dansez până mă dor picioarele! Și să râd împreună cu prietenii mei! T impul pentru iubire.

Seara de lectură

E ste vineri! Ați observat cât de repede trece timpul? Ați văzut că totul se desfășoară cu viteză? Timpul trece nu se oprește în loc indiferent ce ni se întâmplă, nu ține cont nici de mine, nici de voi, de nimeni. El trece așa clipă cu clipă, anotimp după anotimp, an după an... Suntem mai înțelepți cu trecerea timpului? Cine știe...poate da, poate nu! S eara de lectură... În ultimul timp citesc mult și e un lucru care-mi aduce un strop de fericire în suflet. Am terminat "Testamentul lui Abraham" a lui Igor Bergler. Vă recomand cartea. E una din cele mai complexe cărți citite după mult, mult timp. Foarte bine construită, foarte documentată, personaje bine definite, acțiune...personaj principal fascinant! Nu este o carte care să o terminați într-o zi, nici în două. Nu. Dar merită efortul! Te introduce uimitor în istorie, în literatură, dar în același timp pare că e un roman polițist... Și totuși firul logic nu se pierde, e acolo prezent permanent. O carte care at

Viață ciudată!

V iața aceasta e chiar ciudată, ne dă și apoi ne ia, sau ne ia și apoi ne dă iarăși. Eu sunt un exemplu concret al acestei teorii. Am pierdut mult, dar am câștigat liniște sufletească. Aceasta cred eu e mai importantă decât totul. De ce? Simplu. Pentru că pot pune capul jos liniștită, că pot dormi așa ca un bebeluș zâmbind în somn, pentru că am făcut tot posibilul pentru iubirea mea. Z âmbesc așa cum n-am zâmbit de mulți ani, nu pentru că sunt fericită, ci pentru că am liniște. Nu înțelegeți cât de importantă e liniștea decât atunci când nu o mai ai. Vă spuneam în articolul meu trecut că vreau să schimb o gândire a oamenilor, schimbându-mă pe mine prima, și așa e. Eu mă schimb încet, încet, dar cei care aveți răbdarea să citiți rândurile mele să înțelegeți că atunci când partenera sau partenerul vostru e mereu nemulțumit/ă de voi, atunci... dragostea care vă leagă a luat sfârșit. N u mai căutați motive, nu mai găsiți justificări acolo unde nu sunt, pentru că totul s-a termi

Tristețea mea...

M -am întrebat astăzi cu o tristețe de nedescris în cuvinte omenești: De ce? De ce, eu? Nu am un răspuns, pentru că nu există răspuns la această întrebare. Am simțit greutatea durerii în piept așa ca atunci când cineva îți pune o piatră uriașă pe suflet și nu mai poți respira, nu mai poți gândi, nu mai poți face nimic. O durere de nedescris. Dar...am încercat să muncesc oră după oră, minut cu minut până seara târziu așa că am uitat puțin câte puțin de durerea uriașa a sufletului meu. N u, nu sufăr din iubire! pentru cei care nu mă cunoasteți. Sufăr din dragoste pentru copii mei... Doar cel care are copii poate înțelege durerea aceasta. Dar...în seara aceasta un om drag mie mi-a spus așa: La un moment dat copii își iau zborul și părintele trebuie să-i permită copilului să zboare!  Tu, tu trebuie să consideri că el și-a luat mai repede zborul. Frumoase cuvinte, înțelepte...acum sincer parcă piatra de pe sufletul meu a fost luată. Și-a luat zborul, iar când vrea el să poposeasc

Dă-mi iubirea ta...

În fiecare zi când mă trezesc mă întreb cum o să fie ziua mea, mă privesc cu atenție în oglindă și-mi repet: Pot, trebuie să pot! Apoi în timp ce-mi trasez linia verde care-mi accentuează ochii mari și adânci îmi spun că prin viață poți trece cu zâmbetul pe buze sau cu lacrimi în ochi.   - Tu, strig la chipul din oglindă, tu trebuie să poți! Ești o luptătoare.  Îmi aranjez părul puțin, nu prea mult că nu am răbdare și gata...la treabă! Normal, cu un zâmbet pe chip! Să vă spun ceva! strig eu spre voi veselă. Uimește-ne, râdeți voi așa din tot sufletul. Păi...am început să ascult muzică veche și e atât de frumoasă și mă inspiră. Asta da veste! râdeți voi. Păi este, pentru că muzica e foarte importantă. Cred că am uitat să vă spun că scriu ascultând muzică. E așa o întrepătrundere de sentimente, de idei, de reflecții care-mi unesc mintea cu sufletul. E o stare. E modul meu de a...cugeta. Uneori ascult muzică clasică ( sunt o fană!), alteori ascult folk, sau cele mai recente melo

Flacăra speranței

V edeți dacă m-am răsfățat puțin, astăzi m-am trezit cu un zâmbet uriaș pe față și am radiat, spre disperarea unora! Și toată ziua a fost una plină de bucurii și răsfăț. Doar pentru mine. Știți acum, doar acum, încep să înțeleg ce înseamnă să îți faci timp pentru tine. Eu, eu nu am avut timp de persoana mea niciodată. De fiecare dată am pus copii, soțul, familia în față. Am fost omul care a legat totul, am fost femeia care a încercat din toate puterile să fac imposibilul-posibil. Ș i...când am văzut realitatea, a fost așa de cumplit încât am simțit că mintea mea nu poate cuprinde adevărul. Acum îl accept, spre disperarea unora! De ce disperare? întrebați voi ridicând sprâncenele. Pentru că unii oameni nu înțeleg cum mai pot zâmbi, cum mai pot merge, cum mai pot respira...după! Ei nu pot pricepe de ce mă schimb, râd eu spre voi, așa din toată inima. Ei nu înțeleg de ce acum arăt altfel...( trebuie să recunosc mai bine decât acum zece ani!) Și? șoptiți voi mirați. E i, trebu

Viitorul țării mele...

N u pot să dorm... Am muncit peste măsură într-un ritm amețitor. Mi-e greu să deschid unealta de scris și să aștern cuvintele care, nebunele, își cam fac de cap în mintea mea! Dar dacă nu pot adormi atunci... Hei! Sunt aici! Nu am plecat nicăieri, nu am dispărut, încă respir, încă trăiesc! Aici. În țara aceasta cu oameni înțelepți. Aici... N u îmi mai amintesc când am râs așa din toată inima. De ce? întrebați voi ridicând din sprâncene. Pentru că lumea aceasta se învârte într-un ritm amețitor. Fiecare zi e plină de activitate. Oamenii uită să zâmbească, uită să privească în jurul lor, uită...că există! N e trezim în fiecare zi și mergem la muncă, unde de cele mai multe ori ne umplem de nervi! Sau nu. Dar eu nu prea am întâlnit oameni care să-și facă meseria cu seninătate, cu bucurie, cu fericire... În afară de mine! râd eu spre voi din tot sufletul. Hei! te răsfeți, râdeți și voi. O ooo da! Astăzi, da. Am voie. Am trecut printr-o perioadă urâtă și mai am, dar mi-am da