Tehnologie Amară

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi. Ce fac azi? Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu? Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns! M ă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute. Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene. Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama. Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat. Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e

La mulți ani, mie! Trei ani de muncă. Frumoasă,  deosebită, pentru sufletul meu. Când am început aveam cu totul altă viziune asupra acestui blog. Și un an am lucrat la povestea aceea. Apoi, viața mea s-a schimbat și normal s-a schimbat și modul meu de a scrie. Dacă e bine sau nu...habar nu am. Nu vreau să-mi fac reclamă și nici să am reclame neaparat. Am avut...😂 O poveste haioasa. Mai mult de un an cand "am câștigat " 5 euro. La un moment dat, pac! S-a închis. Păi? Răspunsul: nu trebuie să vă dăm explicații. Mă uit și eu să văd ce e...a fost ceva mai multă activitate. Bine...zic. Am avut 5 euro, nu mai sunt. Asta e. Rămân eu cu mine.😂 Ce-am avut, ce-am pierdut. De atunci fac reclamă numai la ceea ce îmi place. Tare, nu? Scrisul îmi aduce liniște. Cuvintele îmi mângâie sufletul. Am citit în seara aceasta o poveste cu niște broscuțe țestoase care trebuiau să ajungă într-un vârf.  Unele au ajuns aproape, dar auzind ca de pe margine li se strigă: nu vei reuși,

S untem în țara lui Papură-Vodă! Avem responsabilitate, dar n-avem. Stăm acasă, dar nu stăm. Înțelegem, dar nu pricepem Facem lucruri, dar dacă nu...nu-i nimic. Spunem, dar putem să fim muți că nu contează. Lucrăm, dar nu contează. Și uite așa lista poate continua la infinit. Voi mai pricepeți ceva? Până acum în învățământ trebuia, obligatoriu, să se facă tone de hârtii. Nu conta munca la clasă, nu conta faptul că reușeai într-un fel sau altul să ajuți copii să vină la școală. Nu. Nimic. Verificare la hârtii. Ai hârtii? Ești grozav. Nu ai...vai de mama ta! E. ..Uite cum se schimbă totul. Nu hârtii. Legătură cu elevii. On-line. De parcă te-au instruit ei câțiva ani să faci asta. Nici măcar ani nu trebuia, acolo câteva zile. Nimic. Noroc pe unii că au mai făcut cursuri on-line și atunci mai au habar. Învață repede. Responsabilitate? Cine îi învață pe elevi să lucreze? Îmi spuneți? Părinții? Păi aceștia știu? Ei trebuie să se gândească la ziua de mâine: servici

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Nu mai vreau să fiu îngrijorată de situația aceasta și refuz să cred că mor imediat dacă ies afară. Intr-un cuvânt: m-am săturat să mă ascund în casă de frică. Așa că... Zis și făcut. Ies zilnic la activitate fizică și la cumpărături.  Privesc cerul, pomii înfloriți și iarba necălcată din parcuri. Îmi pun masca, doar când intru în spații închise. Pe stradă...aer! Cât mai mult. Nu, nu am luat-o razna. Trebuie să trăim cu frica în sân? O să mor de frică înaintea răcelii. Și încă un lucru foarte important: am nevoie de soare! Imunitatea mea e la pământ după zile întregi de stat în casă, cum să mă întorc la serviciu? Vedeți? Avem nevoie de aer. Și avem nevoie de speranță. Cum am stat o oră afară, cum am zâmbit mai mult, am muncit cu spor, am făcut 10 lucruri într-un timp scurt. Nu TV, nu știri, nu frică. Doar viață, pur și simplu. Doar viață. Pentru voi,      T. A.

D epărtarea fizică de cei dragi este tot mai grea. Acum când tehnologia e tot mai avansată, când avem lucruri care altă dată păreau imposibile, nu avem persoanele dragi lângă noi. Cum să nu-ți strângi în brațe copilul? Cum să nu-ți săruți mama? Cum să nu-i  ștergi lacrimile copilului? Cum să nu săruți mâinile muncite ale mamei tale? D epărtarea aceasta socială este cel mai dificil lucru pe care-l trăim. Suntem nevoiți să stăm departe și din motive raționale acceptăm, dar sufletul nostru plânge cu lacrimi amare. Oare vom învăța ceva din această lecție? C a mamă am acceptat depărtarea copilului, pentru maturizarea lui, pentru că știu că există un moment în care acesta își ia "zborul" din familie, pășește în propria viață cu avânt de tinerețe. Momentul poate fi mai devreme sau mai târziu. Nu contează. Singurul lucru care contează cu adevărat este să fii capabil să-l eliberezi pentru a-și trăi viața, a face propriile greșeli sau a se bucura de realizările lui. A stăzi

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Păstrăm în suflet amintiri frumoase din momente speciale ale vieții. Le revedem în minte la intervale de timp și emoția este la fel de puternică. C ele mai frumoase, sensibile și deosebite momente pe care le-am trăit sunt momentele petrecute împreună cu cei doi copii ai mei. Două mogâldețe de om care mi-au schimbat definitiv viața. Fiecare zâmbet de pe fața lor mi-a săltat sufletul în fericire, fiecare tristețe mi-a dărâmat inima. Oare ei vor uita iubirea care i-a înconjurat de la primele momente ale vieții lor? M ă gândeam astăzi cât de mult m-am jucat cu băiatul meu și cât de mult i-am citit. Avea foarte multe jocuri educative, logice care ne puneau mintea la contribuție. Tot timpul meu era timpul lui. De mic a fost un șmecher. A făcut în așa fel încât ne-am topit inima cu totul. P rima lui baie a fost o adevărată aventură. Pregătește apa: nici prea caldă, nici prea rece. Nu exista termometru de apă, sau dacă exis

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi...visătoare. Timpul trece prea repede, iar eu îmbătrânesc. Astăzi simt anii cum îmi apasă pe umeri, mai mult decât în alte zile. Poate este efectul carantinei. Sunt de 40 de zile în casă și timpul, orele, minutele, clipele trec din ce în ce mai greu. Oricât de mult mă străduiesc să fac lucruri care îmi fac plăcere: citit, scris, cântat la pian, gătit, sport, jocuri cu ai mei...tăcerea, tristețea și meditația revine în valuri, valuri. E ste un timp în care suntem toți prinși în înfruntarea amintirilor. O retrospectivă a vieții. Ce poate fi mai greu? Amintirea e o poartă spre trecut. În ultimii trei ani am încercat să iau viața pas cu pas, să privesc doar înainte pentru că amintirile îmi făceau mai mult rău decât bine. Am muncit de dimineață până seara în dorința "minunată" de a uita. Și am reușit. Până acum. D ar viața mi-a oferit un timp al introspecției. Așa că vrând-nevrând trebuie să-mi aduc aminte de momente fr

Ieri a fost cea mai " tare" știre. Să îi ia pe bunicii noștri și să-i carantineze. Doamnee... Normal că am făcut glume. Haz de năcaz. Nu am spus eu: No, te duce la hotel! Ia te uită, nu-i duce numai pe sparangheliști, vă duce și pe voi. S-or gândit,  săracii, că ați muncit destul și acum aveți nevoie de 3 luni de concediu.🙂🙂🙂 Nu am rezistat.  Sincer. Nu am putut să mă abțin. Cum să spui așa ceva? Cum? Îmi imaginam oamenii în vârstă de la țară care muncesc de dimineață până seara,  că au gospodărie și copii fie sunt la oraș, fie prin țări străine, cum sunt luați și duși la un hotel.🤔 Vai de noi! Cum să se atingă de bunicii noștri,  care de 30 de zile ies 2 ore pe zi, dacă ies. Unii nu au ieșit deloc, de frică. Nu sunt convinsă că e bine. Imunitatea lor e la pământ. Copii la fel. Stau de 40 de zile. Dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea? Ei, na.  Azi au schimbat tot. Bla, bla... Bla. Fără cuvinte. Sper să nu se mai joace cu ner

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi tristă, dar cu seninătate. Știți înmormântările acelea de la țară, de demult? Era o tradiție, spun asta pentru cei mai tineri, când murea cineva veneau câteva femei care jeleau. Adică plângeau, așa tânguit, cu glas mare, sau tare. Te treceau toți fiorii și plângeai și tu și ceilalți de nu te mai opreai. Femeile acestea care jeleau aveau și versuri pe care le adaptau la situația celui decedat. Era, cumva, ca la spectacol. Da, da știu...sinistru. Însă așa era obiceiul. A șa m-am simțit eu Vineri. Ca o bătrână jelitoare, care nu-și găsea versurile să se potrivească la situația aceasta din țară. Cum să nu poți merge la slujbă? Sufletul meu a bocit și a jelit minute întregi în timp ce priveam pe ecranul telefonului slujba transmisă. Să vezi biserica goală care răsună parcă mai puternic de glasurile preoților. Să-i vezi apoi pe aceștia în procesiune, doar ei și cântărețul...a fost groaznic. Jalea sufletului meu. S untem un popor creșt

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Suntem într-o perioadă de viață ciudată și plină de contradicții. Perioadă... Cumplită pentru că nu mai avem libertatea de a ieși. Interesantă, pentru că putem gândi liber, dar nu putem schimba nimic. De neputință , în fața bolii, dar mai ales a nedreptății. Binecuvântată , pentru natură, pentru planeta întreagă. L inia dintre bine și rău este foarte firavă, dintre fericire și nefericire, la fel. E poate prima dată când ne dăm seama cât de mult ne lipsește plimbarea în natură. Aerul curat, verdele crud al copacilor, florile pomilor, albastrul cerului, căldura soarelui sunt câteva lucruri după care tânjim cu tot sufletul. Apa... Izvorul, pârâul, marea...cât de dragi ne-au devenit în ultima lună de când suntem consemnați în casele noastre. Toți ne dorim să mergem în drumeții, chiar și cei mai leneși. Vrem să intrăm cu picioarele în apa de munte, să mergem desculți prin iarbă și chiar să sărutăm pământul. De ce? Pentru că ele

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Sigur că este una dintre cele mai grele perioade ale vieții noastre. Trăim cu frica că ne îmbolnăvim, stăm acasă, ieșim numai când avem nevoie de ceva sau când nu mai putem răbda singurătatea și aerul dintre cei patru pereți ai casei. Distanțarea socială este lucrul cel mai greu de dus. Oricât de mult încearcă oamenii să spună cât de frumos și productiv își petrec viața între pereții casei, eu nu cred. Nimic nu se compară cu libertatea pe care am avut-o până de curând și care, tragic, nu am știut să o apreciem. Sunt zile și zile. Z ile triste, pline de neliniști, deznădejde și cădere în gol. Z ile liniștite, cu bucurie regăsită în lucruri mici, în speranța prinsă din zbor și în hazul unor provocări reușite. Una dintre acestea am numit-o: Nimeni nu e perfect Î n situații de criză ne străduim să găsim soluții, dacă nu pentru noi, atunci pentru cei dragi de lângă noi. Am fost nevoită să găsesc ceva foarte repede, pentru că

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Stăm cuminți în casă căutând să facem lucruri plăcute, dar parcă timpul nu trece, iar când vedem că e aproape 20 și afară mai este puțină lumină, ne vine să... Știți, aveam un profesor de fizică în liceu care ne spunea mereu că trebuie să avem un loc "de dat cu capul". Probabil eram atât de proști, încât ne trimitea în mod discret să ne dăm cu capul de pereți. La vremea respectivă râdeam, dar acum...îmi vine să fac un astfel de loc. Nu, nu pentru prostie, pentru răbdare, că multă ne mai trebuie ca să trecem perioada aceasta așa de grea. T recem dintr-o stare în alta, suntem fericiți apoi ne enervăm dintr-un nimic. Ne dăm seama că nu are rost și...tragem aer în piept, număram până la zece și revenim la sentimente mai bine. C red că îmi lipsește programul, acela așa de încărcat. Îmi lipsesc colegii. Îmi lipsesc provocările serviciului. Îmi lipsește mersul la sală, chiar dacă nu mă străduiam prea mult. Îmi lipseș

Don't cry... Nu plânge, greutăți întâlnim la tot pasul, depinde de noi dacă le privim cu seninătate sau tristețe. Nu plânge... Uneori e mai greu să te ridici de jos, dar nu imposibil. Nu, nu plânge Oamenii puternici nu varsă nici o lacrimă, chiar dacă au sufletul inundat de tristețe. Nu plânge... Fiecare încercare vine pentru a ne întări, a ne încerca rezistența în fața durerii, a ne ridica și a înfrunta totul cu demnitate, a duce povara pe umeri singuri, a sta în picioare în fața furtunii, dar cu încredere puternică în bunătatea divină. Nu, nu plânge Viața e minunată! Planeta îți revine, Ființa noastră se schimbă. Întunericul se transformă în lumină. Nu, nu plânge, Și mie mi-e dor de libertate, dar libertatea sufletului nu mi-o ia nimeni și nimic. Călătoresc cu gândul, Pictez cerul în culori numai de mine știute, Compun melodii din note dispersate în vânt, Le adun, le alint și le așez pe clape, Într-o ordine numai de mine știută. Și-apoi le aru

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Cred că mi-am regăsit sclipiciul și încep să-l presar peste inimile celor din jur. Astăzi am îmbrățișat în scris o prietenă și a fost uimitor răspunsul ei: Multumesc. Aveam nevoie. Am simțit cum inima mea tresaltă în durere pentru că știam că urma să vină acasă de Paști și probabil nu o mai face...Nu am îndrăznit să întreb. Mi-a fost teamă de răspuns. Î n urmă cu câteva zile prietena mea mi-a trimis mesaj: De ce tăcere? Chiar nu scrii nimic? Toată ziua mi-am reproșat: Acum când oamenii au nevoie, eu...nu pot? Durerea din sufletul meu e atât de mare încât mi-am pierdut sclipiciul? Nu, am strigat cu tot sufletul.  Trebuie să pot. Am deja experiență.  Am mai pierdut tot și m-am ridicat.  În perioada aceea cuvintele oamenilor au fost darul lui Dumnezeu, care mi-a mângâiat sufletul. Știu ce înseamnă boala și să trăiești cu spaima în suflet că nu-ți mai vezi copii crescând. Am exemple, am trecut peste...trec și acum. Atunci? De

Bună dimineața, soare! Bună dimineața, tuturor! Să începem ziua cu bucurie.  Bucuria de a trăi, de a putea privi spre membrii familiei care sunt atât de aproape și bucuria de a face în ritmul tău tot ceea ce îți place. Lăsați puțin deoparte toată disperarea din țară sau din lume, priviți la ceea ce aveți în momentul acesta și bucurați-vă! Vă amintiți? V ă amintiți să fi fost atât de panicați pentru că oamenii mor de cancer în jurul vostru, sau pur și simplu s-au îmbolnăvit de cancer și fac tratamente grele? Vă amintiți cumva să fii intrat în panică că au murit oameni în lumea aceasta din alte motive medicale, care pot fi multeee. De ce acum sunteți atât de disperați? Nu , nu am luat-o razna, doar incerc să vă schimb perspectiva.  Moartea a fost, este și va fii permanent. Important e cum ne poziționăm noi față de ea. Mi-e frică de ea sau pur și simplu o privesc și gata. Tot ce se întâmplă în jurul nostru este o inducere într-o stare de frică, de disperare si de ură. Î n

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. În ultima vreme apar tot felul de filmulețe sau scrieri cu părinți înnebuniți de temele făcute acasă, de proiectele pe care trebuie să le execute împreună cu cei mici. Sunt atât de disperați... Când îi văd nu știu ce să fac să râd sau să plâng. În această perioadă viața e grea pentru părinți, dar și pentru copii. Ei vor să-și continue viața normal. Unii își doresc din tot sufletul să se întoarcă la școală, pentru că acolo mai puteau "trage" de timp, glumeau, se distrau uitându-se pe telefon în timpul orei și câte și mai câte. Acasă...nu e distracție! Părintele este atent la fiecare mișcare și ei nu mai pot trișa așa ca la școală. Păi să nu râd eu? Sigur că da. Știți voi, fac haz de necaz. Am întrebat astăzi pe cineva ce face și răspunsul a fost fenomenal: Sunt cufundat în studiu! Yes! mi-am spus. Dacă la școală ar reuși să se cufunde în studiu cred că toți ar fi premianți că deștepți sunt, dar leneși... cât

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. Astăzi a fost o zi mult mai bună. Poate pentru că am ieșit la cumpărături după o săptămână. M -am echipat eu regulamentar, mi-am pregătit o declarație pe proprie răspundere și...la drum. Un drum de 5 minute, dar cred că am fost ca un copil care e super fericit când primește prăjitura preferată. Așa și eu să merg 5 minute printre fulgi la final de martie, a fost nemaipomenit. Nici măcar nu mi-am acoperit capul. Aveam nevoie de aer ca de propria viață. Nu vă speriați, aveam masca pe față. Trebuia însă să simt fulgii de nea și aerul rece. Zăpada se așternuse peste mugurii și florile corcodușilor și totul părea ireal. Cumva într-un timp în care noi ne confruntăm cu această pandemie natura își vedea de propria viață. E egoistă? m-am întrebat eu. Nu, nu e. Viața merge mai departe indiferent ce se întâmplă. Natura știe, noi...noi trebuie doar să conștientizăm cât de mici suntem. P e drum am întâlnit foarte puțini oameni,