Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. De câteva zile îmi revine obsedant în minte o scriere a mea de acum doi ani. Una dintre cele mai dragi. Poate pentru că a fost scrisă într-unul dintre cele mai grele momente, scrisă cu sufletul și nu cu mintea. Poate părea ciudat ce am zis, dar atunci, la momentul acela, a fost disperarea mamei care nu poate să-și vadă copilul. Acum, după doi ani, îmi dau seama că l-am scris pentru copilul meu... Iubirea mamei A m prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote... Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire... D egetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor. U nde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în faț
Cuvinte amestecate, gânduri răsfirate și idei...în-cercate.