Tehnologie Amară

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Uneori mă las prinsă în nedreptățile vieții personale și atunci...vedeți și voi ce iese! Ce să-i faci! Suntem oameni, suntem emoții, sentimente și păreri. Multe păreri. Unele se bat cap în cap. Revin la ce am mai zis: viața depinde din ce perspectivă o privești, depinde în ce parte a oglinzii ești. Uneori ce văd eu, nu vede celălalt, sau ce vede el, nu văd eu.  Nedreptatea e la fel. Eu o percep ca o nedreptate și celălalt, nu. U neori sunt nedreaptă. Știu asta. Îmi pare rău, domnilor. Chiar îmi pare rău. Știu că există oameni care au suferit mai mult decât mine, care și-au dus necazurile cum au știut ei mai bine, pentru că viața aceasta nu este ușoară. Î n urmă cu un an și jumătate am întâlnit un bărbat care mi-a zis așa: "Nici în ziua de astăzi nu știu de ce am divorțat. Eram năuc. M-a anunțat într-o zi că divorțăm și gata. A divorțat." Zicea, citez: "M-am dus la judecătorie prost și am venit mai prost.&

Ia auziți aici: Feminista! Păi nu-mi vine mie să râd, dar așa din tot sufletul, așa cum nu am mai râs de mult, mult timp. Mi-aș dori din tot sufletul să pot lupta pentru drepturile femeilor. Am spus asta și o s-o mai spun. Nu am încă puterea de merge efectiv și de a mă implica activ. Îmi trebuie un timp, timp pentru mine. Pentru că o viață întreagă am avut timp numai și numai pentru alții. Iar răsplata a fost...cum să spun, cam așa: dacă ar fi putut să mă calce în picioare, să mă anuleze ca persoană, să șteargă cu buretele existența mea...ar fi făcut-o. M-am uitat doar la el, fără o vorbă. Nu m-am lăsat. De ce? șoptiți voi. Pentru că ...dacă ești femeie nu înseamnă că trebuie să inghiți toate rahaturile. Nu înseamnă că nu ai dreptul să fii fericită în familia ta. Adică să ne înțelegem, mâncare, copii, spălat, ordine, serviciu, grădină...tot. De câte ori întrebam: Noi? Fericirea? Răspunsul era un râs batjocoritor. Feministă? Zici tu? Ia auzi! Chiar mă faci să râd. Da. S

M i-am pris flori în păr și privesc spre voi cu multă tristețe. Nu mai cred în "tot ce zboară", nu cred că o să fie o mare schimbare, pentru că...logic, nu e nici o schimbare. E tot același. Așa că despre ce vorbim? Că este prețuit de cei din alte țări? Păi cum să nu-l prețuiscă dacă e "deschis" la tot! Să fim serioși. Suntem "deschiși la globalizare"...sau cum s-ar mai numi, uitând de neam, de glie, de strămoși și până la urmă de propria identitate. Da, da o să-mi spuneți "ailaltă" e mai bună? Sigur că nu. Din două rele, a rămas cel mai puțin rău. Nici nu cred că e corect din punct de vedere gramatical, dar înțelegeți voi ce zic! Vă spun eu, nu o să fie mai bine. Nu are cum. Pentru că nu se vrea și nu s-a vrut niciodată. Ș tiți voi există o vorbă: dacă vrei să-ți fie bine, atunci fă-ți binele singur . Ei cam așa și la nivel mai înalt. Nu mai așteptați "câinii cu covrigi în coadă", că nu o să vină. Timpul o să-mi dea dreptate.

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi, așa pur și simplu. Mă întrebam astăzi ce aș face dacă mâine când merg la serviciu mi-ar spune șeful: la revedere! Poate pare ciudat, dar am fost omul care nu a schimbat locul de muncă. Pentru că îmi place și sunt pasionată de ceea ce fac. Și totuși...dacă ar zice? Ce fac? Sunt gânduri care mă " izbesc" din când în când. Îmi provoacă o adevărată stare de tristețe.  Apoi trec în starea cealaltă și mă gândesc că poate am șansa de a face și altceva, de a mă determina pe mine să fiu mai creativă, mai încrezătoare. Sunt însă convinsă că nu ar fi ușor. Să începi de la zero totul, e greu. Avum să ne înțelegem,  dacă ești tânăr poți să faci asta, să tot schimbi locul de muncă. Dacă, însă, ai o vârstă, mai greu. Nu pentru că nu vrei tu,  ci pentru că nu te vor angajatorii. Nu prezinți un real interes. Și totuși ce aș face? Păi...cred că aș scrie mai mult. Și...mi-ar face o deosebită plăcere să îmi indeplinesc un vis. Iară vise? r

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tăcere. Uneori viața îți arată că există oameni care au suferit mai mult decât tine. Atunci, doar atunci îți dai seama că durerea ta e grea, dar "o poți duce" doar pentru că e durerea ta. Durerea altuia te-ar dărâma, pentru că nu e a ta. Destine ca-n filme. D urere imensă pentru femei care sunt despărțite de copii lor. Nici măcar nu mai contează motivul sau cine este vinovat. Contează doar suferința. Nu, nu a mamei. Ea e capabilă să treacă peste, să uite și să ierte. Durerea copilului. Aceea e grea. E nedreaptă, pentru că-i fură copilăria. E necinstită pentru că el, copilul avea dreptul la o viață fericită. A stăzi, m-am distrat auzind ce spune un copil de șase ani care nu are stare deloc, nici la școală, nici în alt loc. Când a fost întrebat de ce deranjează orele știți ce a răspuns? Fenomenal răspuns. Eu, a zis el, îi fac fericiți pe copii. Când mă strâmb la ei, ei râd. Deci sunt fericiți. Copii trebuie să

A stăzi, într-o zi în care soarele "și-a făcut de cap" împrăștiind căldură de noiembrie, mi-am adunat gândurile și m-am hotărât să revin puțin la cartea mea. Pentru cei care au început să-mi citească blogul doar de puțin timp, trebuie să vă spun că atunci când am început mi-am propus să scriu o carte în timp real. Și am făcut acest lucru o perioadă de timp. Eram mulțumită de rezultat. Mi-am depășit limitele permanent. Am învățat în fiecare zi, am studiat. Dar ...m-am oprit. N u pentru că nu-mi plăcea ceea ce făceam, ci pentru că viața "mi-a dat o palmă" atât de grea încât m-a pus la pământ. Am simțit-o în toată ființa mea, atât de real, atât de dureros, încât mintea a refuzat să zboare în visare, în scris, în idei și cuvinte. Nu , nu am vrut să renunț la pasiunea mea. Am continuat să scriu. Gânduri. Idei. Principii. Sfaturi. Realități. Și mi-a ieșit și asta. ( știu, sunt foarte modestă!!!) A stăzi, într-o zi călduroasă de noiembrie, am simțit că trebuie să m

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi puțin amuzată. De ce? Păi mi-aduc aminte cât de fericită eram eu cândva, demult când am votat schimbarea. Constantinescu pe vremea aceea. Timpul...m-a făcut să-mi pierd entuziasmul. Acum ce să zic, Doamne dă să fie bine, dar mă cam îndoiesc drept să zic. Schimbarea se face dacă se vrea, iar eu nu prea văd asta de 30 de ani. Chipurile se schimbă, mentalitatea rămâne. Dorința de a merge bine...mda. M ă bucur însă că oamenii au început să iasă la vot. Acesta e un lucru bun. Chiar bun. Când învățăm că putem schimba puțin, că putem pune o ștampilă, e bine. Că putem decide pentru binele nostru. Și dacă cineva ne-a dezamăgit să spunem: nu te mai votez. Sau dacă ne-a plăcut: te votez. Simplu. Eficient. Mulțumitor. A cum, astăzi aveam de gând să vorbesc despre altceva, dar iarăși am deviat de la subiect. Revin🙂 A m întâlnit astăzi o femeie cu o poveste tulburătoare.  Atât de asemănătoare încât nu îmi venea să cred. M-am întrebat: cu

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu îngrijorare. Să găsești cuvinte într-o lume a tehnologiei este o mare provocare. Știm cu totii că imaginea face cât o mie de cuvinte. Dar...eu insist, așa pentru că sunt încăpățânată. Trebuie să vă mărturisesc că sunt un fan al serialului Sacrificiul de la A1. E cum să spun...evadarea mea în zâmbet. Sau relaxare. Sau poate mă regăsesc în poveste. Cine știe... Povestea e simplă la suprafață,  dar dacă privesti cu atenție sunt foarte multe aspecte reale prezentate acolo. M-am întrebat deseori cum poate un bărbat să creadă că poate șterge toată durerea pe care a provocat-o partenerei de viață prin infidelitate, așa...pur și simplu. De ce are impresia că totul poate reveni la normal? ( vorbesc de film. Dar și în realitate e la fel) Dar despre acest aspect o să revin într-o poveste, atunci când sunt pregătită. In seara aceasta, însă,  a fost despre Experimentul Pitești,  despre victimele din închisoare comuniste. Și mi-am adus amint

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Trăim în România și în fiecare zi îți vine să fugi cât vezi cu ochii. Lumea o ia razna,  iar noi, cei care am ales să rămânem aici, nu știu cât mai putem. Eu, eu...am ajuns la limita puterii. Mi-am dorit astăzi să fiu măturător de stradă. Cred că aș fi mai fericită.  Nu tu stres, nu- ți " freacă nimeni nervii". Știu că nu ar trebui să mă enervez, dar nu pot. Păi să vrei să-ți faci meseria și să nu poți. Să vrei performanță și nu ai cu cine! Lumeee lumee, soro lume...( era un cântec) În urma cu vreo doi ani " o prietenă" mi-a zis: nu te-a pus nimeni să alegi meseria asta. E drept, fiecare dintre noi își alege un drum în viață. Uneori e bun, drumul, alteori, nu. Important însă e să cauți până îți găsești menirea. Acum, la generația tânără e simplu: tot caută și caută. Noi, cei mai " maturi" ( ca să nu zic bătrâni) nu avem puterea de a incepe ceva nou tot mereu. Așa că...suportăm consecințel

Pentru că somnul nu-și face apariția m-am întors la scrierile mele de acum un an. Și am fost surprinsă să văd că în scris am anticipat lucruri care se vor întâmpla. Nu am cum să vă explic asta, pentru că nici eu nu pricep. Pur și simplu. Mă mai întreabă câte o persoană: ce tot scrii tu acolo? Și eu mă uit mirată și spun: scriu, așa pur și simplu. Citește cineva? răsună următoarea întrebare. Mda...ce să spun, mai mult cei din alte țări. Dar asta e, răspund eu zâmbind. 😎 Unii se întreabă cine sunt. Nu e un secret,  doar că nu-mi fac timp pentru o fotografie și câteva cuvinte de prezentare. Pe de altă parte, nu contează așa de mult. Sunt Tehnologie Amara, simplu. Un om care a învățat să trăiască,  să râdă,  să se urce pe tocuri și să asculte muzică. Care a ales să-și petreacă timpul alături de cei dragi în viața reală și în scris. Timp peste timp. Idei peste idei. Doar eu,      Tehnologie Amară, T. A.

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu...zâmbet. Viața aceasta ciudată! Ce să zic, zile interesante. Credeți că este importanta părerea celorlalți oameni despre voi? Trăiți cu spaima în suflet: ce o să zică oamenii? Dacă da...vă îndemn să renunțați la această obsesie.  Oamenii vorbesc și când este adevărat și când nu e. Bârfa e bârfa.  Iar cei care-și ocupă timpul cu asta nu o să înceteze niciodată,  dar nici nu o să învețe din greșeli. Duceți viața așa cum credeți de cuviință,  fără să faceți concesii foarte multe. Să fiți mulțumiți la finalul zilei, să puteți pune capul jos și să dormiți liniștiți. Poate o să-mi spuneți că știți acest lucru...Sunt convinsă. Dar poate, nu știți că nimeni, dintre cei ce vorbesc degeaba, unii chiar "prieteni" nu o să vă ajute când aveți nevoie. Am învățat că toți se dau la o parte și privesc...vorbind,  vorbind. Doar experiențele cele mai cumplite, așa ca în povestea ceștii de cafea, care fie vorba intre noi nu era despre

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt