Tehnologie Amară

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și tristețe. Viața, câteodată, e așa de nedreaptă! Cumplit de nedreaptă... I arna ne bate în geam și privește șmecherește spre noi prin florile de gheață ce le înșiră rânduri, rânduri spre încântarea copilului din sufletul nostru. Mirosul sărbătorilor ne însuflețește ființa, sângele pulsează de mii de ori mai repede, entuziasmul cumpărăturilor și frenezia ne prinde în vraja ei. O perioadă de bucurie deplină, de fericire de la mic la mare... S ă ne oprim însă din alergatul nostru prin gerul care pune sângele în mișcare și să ne aplecăm puțin sufletul spre semenii noștri. Oare toți cei din jurul nostru sunt bine? Oare pot să ajut? Oare are nevoie de mine? Oare se bucură de cuvintele mele? Iată câteva întrebări care ar trebui să ni  le punem, așa cu tot sufletul. Și nu numai în această perioadă frumoasă, ci permanent. O poveste tulburătoare mi-a umbrit sufletul, astăzi. E povestea Cristinei Romanescu, un copil care pân

U neori viața noastră pare lipsită de...viață! Suntem ființe inteligente care însă prinși cumva în plasa timpului uităm de noi, de dorințele noastre și devenim roboți. O viață în care facem ceea ce trebuie, luptăm să ne construim case, o carieră, să ne îndeplinim toate obligațiile către societate și uităm de noi. Timpul, timpul e tot mai scurt.  Toți din jurul meu se plâng de timpul care nu mai ajunge. Mă întreb astăzi, însă, dacă nu ne dorim noi să facem mult mai multe lucruri într-un moment de timp. Poate că viața este asemeni unui bulgăre de zăpadă, care se rostogolește.  La început este mic, nesemnificativ, dar apoi el crește, crește și ajunge să ne dărâme și să-i pună la pământ și pe cei din jurul nostru. Timpul... Îmi aduc aminte de serile de vară de la bunicii mei. Parcă-i văd, cum vorbeau seara și se sfătuiau ce să facă în ziua următoare.  Era un adevărat ritual. Mâine, spunea bunicul meu, dacă nu plouă...facem asta, dar dacă plouă facem... Totul merg

Clipe măcinate de gânduri triste... Lacul...lacul e tot acolo, martor tăcut la clipele de fericire sau tristețe, la anotimpurile care trec peste casă, peste oamenii care vin și pleacă, peste poveștile de dragoste care se împlinesc sau se pierd. Tăcerea e întreruptă brusc de o întrebare...   - Ai mai fost aici, nu?  Privirea mea poposește pe chipul serios al străinului din fața mea. Aș vrea să-i răspund, dar lacrimile-mi izvorăsc din ochi și glasul refuză să se facă auzit. Dau doar din cap afirmativ.   - Dacă vrei încerc să te ajut să pleci, șoptește.   - Nu, nu. Am promis. Zâmbesc trist și mă ridic șchiopătând să-mi caut rucsacul.  Am doar câteva minute să mă aranjez, până când Carla coboară cu o mulțime de podoabe de Crăciun. E îmbujorată. Ochii îi strălucesc de fericire.    - Ți-am spus, avem de lucru. Vrea să fie așa, serioasă, încât îmi vine să o îmbrățișez.  E simpatică!  Îmi vine să râd, dar mă prefac că ascult și mă execut la fiecare sarcină pe care mi-o încredin

Oare visez? Simt o mângâiere delicată pe frunte, pe plete...Oare e vis, sau realitate? Tresar din somn, nu știu unde sunt sau ce se întâmplă cu mine.  Deschid cu teamă ochii... În fața mea doi ochi uriași, de un albastru senin, privindu-mă cu atenție. Sunt așa de aproape de mine încât îmi doresc să mă pot îndepărta, dar nu pot. Văd însă reflecțiile de auriu din albastrul ireal.   - Carla, coboară din pat! Nu e frumos. O dojană pe care o aud, dar nu o înțeleg. Clipesc neputând suporta privirea pătrunzătoare, care-mi scormonește tot sufletul. Apoi, îmi dau seama că frumoșii ochi se îndepărtează de mine. E momentul în care realizez cu surprindere că în fața mea e o fetiță drăguță, cu păr negru cârlionțat, cu ochii de un albastru ireal, cu gropițe în obrajii bucălați.    - Carla! Cere-ți scuze. Acum. Vocea sună a dojană, dar o dojană în care se simte iubirea. Fetița se strâmbă și îmi întoarce spatele supărată.  Rămân nedumerită, uitându-mă după ea cum dispare pe scările care du

Era o zi friguroasă de iarnă. Zăpada scârțâia sub tălpile bocancilor mei. Gerul îmi pătrundea prin hainele groase, dar mergeam cu pași hotărâți spre casa cu obloane verzi din satul dintre dealuri. Inima mi se zbătea în durere și speranță. Voiam să cred că voi deschide poarta și o să-i văd privirea, o să-i simt îmbrățișarea, o să-i aud vocea.  Un câine de nicăieri a apărut lângă mine și a început să latre cam neconvins, dar destul cât să mă facă să tresar de uimire și de frică. Am încercat să-l liniștesc, dar mi-am dat seama că vocea mea răsuna ciudat de nesigură. Cu fiecare cuvânt rostit parcă îl întărâtam și mai mult. Aveam impresia că prinde puteri și începusem să mă gândesc serios că se va arunca pe mine și o să mă aleg cu o mușcătură.  Eram așa de încordată încât nici nu am simțit prezenta altcuiva lângă mine. Doar când i-am auzit vocea din dreapta mea mi-am dat seama că nu mai sunt singură. Dar sperietura a fost și mai mare decât lătratul câinelui, am simțit cum pământul pl

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și fericire. O fericire care-mi inundă sufletul, care mă face să tresar la fiecare respirație. U neori avem nevoie de un moment de liniște ca să putem merge mai departe. Un moment de regăsire spirituală, înaintea unui moment de creație. Oricât de mult am vrut să scriu în ultima perioadă, nu am reușit. Poate pentru că mi-am simțit sufletul pustiit, sau poate că am fost foarte stresată, cine știe! Doar câteodată am impresia că nu mai am timp nici să respir și știu că nu e bine, că mi-am promis că o să fac ce-mi place, doar că viața aceasta te duce pe căi necunoscute, te prinde într-un vârtej și e așa de greu să ieși din el. D ar nu mă las! Ies din vârtejul vieții într-un moment al re-creației și apoi mă întorc mai hotărâtă să termin tot ce am început. Cu fiecare zi petrecută simt că sunt tot mai puternică în gândire, în purtare, în înfruntarea propiului destin. Muzica... Muzica îți aduce zâmbet pe față, Muzica te fac