Tehnologie Amară

V ântul adie încetișor. Soarele-și revarsă razele peste fiecare fir de iarbă șoptindu-i încetișor: Primăvara a venit! Norii dansează pe cerul de un albastru ireal. Rațele sălbatice zboară deasupra bătrânului lac. Două lebede plutesc maiestuoase... V ântul adie îmbrățișând... Soarele-și revarsă razele peste chipul trist. Norii dansează schimbându-și forma în încercarea disperată de a aduce un zâmbet pe fața ei. Păsările gălăgioase-i strigă: Primăvara e aici! S tă tăcută pe malul bătrânului lac privind fără să vadă, simțind fără să simtă, călătorind cu gândul spre viitor. Simte razele care-o mângâie tăcut pe pleoape, dar nu deschide ochii ci caută cu înfrigurare în cel mai ascuns colț al inimii ei. Caută o zi de primăvară.. . Două lacrimi se zbat să-i străbată  sufletul și să se reverse. Durerea însă ridică zid după zid, împotrivindu-se. Strigă din tot sufletul! Strigă așa cum nu a mai strigat de un an. Strigă așa cum strigă copii în joaca lor. Strigă spre inima spulbera

Î n fiecare zi viața aceasta ciudată mă surprinde, mă prinde în îmbrățișare, mă scutură și apoi mă învârte până când nu mai am suflare. Mă agăț cu disperare de ea și nu-i dau drumul. Mă ridic de jos și-mi repet: "Pot, pot, trebuie să pot!" Și... C âți dintre noi au timp să privească în jurul lor? Câți dintre noi au timp să se bucure de viață? Câți dintre noi au timp să facă ceea ce le place? Într-o lume în care timpul parcă fuge prin noi, am ajuns să fim doar marionete ale unei piese de teatru. Nu mai avem timp de nimeni și de nimic. De cele mai multe ori suntem așa de obosiți că uităm să zâmbim, să povestim și chiar uităm de noi. S oarele răsare în fiecare dimineață și-mi aduce un strop de bucurie în suflet. Primăvara aceasta capricioasă își face încet simțită prezența. Zumzetul de afară e tot mai puternic. Parcă oamenii și copii s-au trezit dintr-un somn și acum se bucură de aerul plăcut, de razele calde ale soarelui, de frumusețea naturii.  P rivesc cu uimire în j

C e așteptări avem de la femeile din jurul nostru? Ce ne dorim de la ele? Cum vrem să fie? I ată câteva întrebări care mă frământă de o perioadă de timp. Știu, o să-mi ziceți că nu am de lucru că mă tot gândesc! Dar chiar am! Însă nu pot să-mi opresc gândurile. Iar problema femeii e una care mă preocupă cu adevărat. Oare există cu adevărat egalitate între bărbați și femei? Cred că nu. Sigur că nu. S unt convinsă că o femeie trebuie să muncească dublu ca să demonstreze că e capabilă. Că fiecare reușită a ei de la locul de muncă necesită un efort uriaș. Dacă vă întrebați de ce, vă răspund: pentru că munca ei de la serviciu e dublată de munca ei de acasă. Iar de cele mai multe ori munca de acasă e mai grea chiar decât cea de la locul de muncă! În țara aceasta minunată încă există mentalitatea adânc înrădăcinată că femeia trebuie să lucreze, să fie super-gospodină, să îngrijească copii și soțul! Așa cam să ne înțelegem trăgând linie, cam totul. Pe umerii ei este o întreagă

N imeni nu înțelege mai bine ca mine că lumea aceasta nu e dreaptă, adică corectă, că fiecare om încearcă să lupte numai pentru binele lui, negândindu-se că Cei din jurul lui vor avea de suferit. Nu sunt înțeleaptă, nu pot să vă dau sfaturi... Nu sunt nici expertă să vă sfătuiesc să vă trăiți viața bine... Sunt doar un om care a trăit cea mai mare dezamăgire din viața aceasta, un om căruia i s-a zdruncinat tot universul, un om care a luat viața în piept așa de puternic încât i s-a tăiat suflarea, apoi încet și-a revenit! Nu a fost un lucru ușor, dar există undeva în sufletul meu o voință de fier! Uneori mă mir și eu de puterea pe care o am, știu însă că e permanent Cineva care mă ține în brațe! Vă aduceți aminte de povestea aceea a pașilor pe nisip, o poveste așa de frumoasă... O să încerc să v-o spun. Nu mai știu unde am citit-o, așa că încerc să o povestesc, așa în stilul meu! Un om îl întreabă pe Iisus: Unde ești Doamne când am nevoie de tine? Acesta îi zâmbește și-i spun

C ând viața te poartă pe valurile ei, când totul în jurul tău e pe dos, încearcă să vezi realitatea ta. Să te ancorezi în ea și să nu renunți la tine. Nu este ușor, dar ce este ușor în viața aceasta? Nu este comod, dar ce ai realizat stând comod în fotoliul preferat? Nu este simplu, dar ce ai reușit să faci fără efort? D espre realitate am tot vorbit. În zilele din urmă însă câteva rânduri citite, în puținul timp liber pe care-l am, m-au făcut să gândesc puțin diferit. Realitatea e doar una. Cum o filtrăm noi prin sufletul nostru e diferit. E ca și când mai mulți oameni fac câte o fotografie unui lucru, același lucru, și cumva fiecare poză e diferită. De ce? Pentru că fiecare om surprinde un aspect al acelui lucru. E imaginea filtrată prin sufletul lui. Așa e și cu realitatea. Ea e una singură. Dar fiecare vede un aspect al ei. Îl nuanțează, îi dă formă, îl rotunjește până când avem impresia că vorbim de lucruri diferite. Însă nu sunt lucruri diferite, e doar unul și acelaș

I need you... A ți simțit vreodată că aveți nevoie de cineva așa cu disperare? Ați avut vreodată sentimentul că dacă nu atingeți o anumită persoană și numai pentru un minut, o luați razna? Ați simțit vreodată sufletul că se destramă în mii de fărâme de dor nespus? Ați suferit așa de mult încât să vă doriți să nu vă ridicați de jos? Ați simțit durerea cum străbate fiecare părticică din ființa ta? D acă...da, atunci mă înțelegeți puțin pe mine. Pentru că durerea e de nesuportat, e cea care taie, e cea care dărâmă tot, e cea care mă pune la pământ. Ce e cel mai comic în toată această situație că nici nu trebuie să trec prin așa ceva. Dar viața aceasta de care tot vorbesc eu de un an este tare ciudată. Oricât de mult îmi chinui mintea nu găsesc nici măcar un lucru care să mi-l reproșez. Oricât de mult vreau să-i dau dreptate, nu pot pentru că este peste puterile omenești de înțelegere. Așa că-mi repet: I need you ... A stăzi m-am întâlnit cu o prietenă veche și mi-a zis așa: Vi

A stăzi o să aleg să vorbesc despre rușine.  Știu, o să-mi spuneți că iară-mi vin idei trăsnite prin mintea mea creață, dar m-am tot gândit și cred că e o temă interesantă. Haideți să vedem ce a însemnat rușine pentru părinții noștri, pentru noi și azi ce înseamnă. Rușine - trecut, prezent, viitor A șa cum v-am învățat plecăm de la definiție:  rușinea este un sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. Interesant, nu? Chiar și pe mine mă surprinde definiția.   Sentiment penibil de sfială...da. A cum să mă întorc puțin în timp.  Cu siguranță în trecut rușinea era un sentiment care te ghida cumva în viață. Ce vreau să spun e că nu făceai anumite lucruri pentru că îți era rușine, jenă față de oamenii din jur, față de cunoscuți și poate cel mai important față de părinți. Cumva rușinea ta era și rușinea familiei tale inevitabil. Poate de aceea oamenii încă se ghidau după principii sănătoase în care nu te făceai de rușine. Nu zic că totul e

"Într-o zi am privit spre cer. Și am întrebat: Cine ești Tu? Cine sunt eu? Întrebarea  mea a rămas suspendată în aer. Iar eu am privit mai intens. Și am șoptit: Cine ești Tu? Cine sunt eu? Dar șoapta mea s-a oprit. Răspunsul...nu a venit. Într-o zi am alergat spre lumină. Și am strigat veselă: Cine ești Tu? Glasul s-a propagat în mii și mii de sunete... Răspunsul...nu a venit! Într-o zi am așteptat pe bancă. Unde ești Tu? Răspunsul...nu a venit. Într-o zi am încetat să mai întreb. Am privit viața în față și am început să dansez. M-am prins în horă și râsul meu fericit te-a făcut să zâmbești. Ai așteptat întrebarea mea, dar...ea nu a mai venit. Am aflat cine sunt eu și fericirea a luat locul întrebării. Într-o zi am început să sper și am pictat curcubee pe cerul senin.  Și m-am jucat și am alergat pe ele și ai vrut să mă prinzi în brațe... Dar...eu am plecat. Într-o zi am învățat să comunic. Și-am râs, și am zâmbit și am făcut lumea fericită. Și te-ai uita

S e pare că v-a fost dor de mine! Mă bucur. Cuvintele vin așa din sufletul meu și poate de aceea vă plac așa de mult. Cuvintele îmi picură prin degete și se prind de gândurile voastre, de sufletul vostru. Poate că vă învăț să visați, poate vă învăț să zâmbiți sau să plângeți alături de mine, cine știe! Dar eu încerc mereu și mereu să vă fac să înțelegeți că libertatea e cea mai de preț, că doar ea vă face să fiți ceea ce sunteți. Când nu ai libertatea de a fi așa cum ești tu în interiorul tău atunci te schimbi și ești nefericit. Fericirea este o stare, dar o stare a sufletului și ea nu poate veni decât din liniștea ta sufletească, din mulțumirea pe care o ai în viața aceasta, în relația pe care o ai, în familia pe care o ai. Trebuie să vă mărturisesc că eu am văzut numai două cazuri în care liniștea se îmbină cu dragostea,  mulțumirea și fericirea. Două familii care m-au uimit permanent cu iubirea lor. E o iubire care răzbate, se întrepătrunde între cele două persoane. E uimitor c

A m lipsit. Știu. O perioadă mai grea... Atât de grea! Dar nu am uitat de voi, m-am gândit în fiecare clipă, am știut că-mi simțiți lipsa. Așa că astăzi deși mi-e greu să scriu, am deschis unealta de scris și...Iată-mă! Hei, sunt Eu! Eu! ( vă zâmbesc cu toată ființa mea) Am revenit! Am revenit! Sacrificiul Ș tiu o să ridicați din sprâncene, dar astăzi aceasta e tema. M-am gândit mult zilele acestea la acest aspect și cred că e timpul să-mi expun părerea. Ce este sacrificiul? Păi să vedem...dicționarul ne dă o definiție simplă, dar așa de frumoasă: "renunțarea voluntară la ceva important pentru binele sau în folosul cuiva sau a ceva." Oare în zilele noastre mai renunță cineva la ceva? Oare mai sunt oameni care să...ofere de la ei ceva prețios cuiva? În lumea aceasta unde toți dau din coate, în care te împing ca să treacă înaintea ta, calcă pe tine dacă ești jos doar ca să ajungă ei primii? V iața e tot mai tristă pentru că suntem tot mai egoiști, că am uit

Bună dimineața, primăvară! Bună dimineața, viață! Bună dimineața...speranță! V iața e asemeni cerului senin pe care se joacă norii, e asemeni soarelui care topește și ultima urmă de zăpadă, e...doar viață. Zi cu zi, clipă cu clipă suntem noi, oamenii unul alături de altul sau departe, atât de departe... C u bune și rele, cu lacrimi și zâmbet, cu disperare și speranță! Îmi plec fruntea și mă gândesc la destin. Nu pot să nu-mi pun întrebarea: D e ce? C e planuri are...cu mine? V iața mi se pare atât de nedreaptă. Viața mi se pare așa de tristă. Destinul? mă întreb eu. Nu știu, chiar nu știu. M ă gândesc că poate Cineva râde de mine sau cu mine... C ine știe! A stăzi în ziua aceasta frumoasă în care am fost așa de îmbrățișată și iubită aș vrea să scriu câteva rânduri pentru speranță! ... Bună dimineața, primăvară! Bună dimineața, suflet zdrobit! Bună dimineața, speranță! Bună dimineața, soare! Florile de cireș își scutură încet petalele peste fruntea-i îngândurată. &

Cât de greu e să mă ridic în fiecare zi... Cât de greu e să zâmbesc! Cât de greu e să visez! Dar visele mele sunt așa de simple. Visele mele nu se șterg indiferent de timp, de felul în care-mi decurge viața: cu bune și rele. Speranța e acolo în suflet. Nu poate nimeni și nimic să o șteargă. Voința...mă face o persoană puternică. Atât de puternică! Săptămânaile trecute au fost grele. Când un suflet bun pleacă dintre noi, chiar dacă știi că acolo unde merge îi e bine, e durerea despărțirii. Doamne! îmi plec fruntea cu lacrimi în ochi...Am plâns. Am plâns alături de prietena mea asemeni unui copil. Am plâns pentru că nenea Nicu m-a ajutat enorm. El a fost tatăl pe care nu l-am avut, în perioada facultății... Un om de o bunătate ieșită din comun... Un om care permanent a ajutat pe toată lumea... Acum nu mai e... Aș vrea să pot schimba viața. Aș vrea să pot lua durerea din sufletul prietenii mele și să-i spun că totul e bine. Dar neputința îmi taie aripile. Știu că nu pot s