Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din septembrie, 2017

Chip de copil...

Vedeți voi, fiecare dintre noi alergăm în toate părțile, încercăm să facem fel și fel de lucruri, ne străduim să...avem cât mai multe. Dar ... chiar contează? Ce întrebare este asta, o să spune-ți voi ridicând din sprâncene. O întrebare pe care mi-o pun de câteva zile. O să vă povestesc... Acum câteva zile am întâlnit un copil...frumos, cu ochii triști...care nu vorbește... E cum să vă spun...E așa de frumos! E o poveste tristă. Eu nu am avut puterea de a asculta tot, dar m-am uitat la copilul acesta minunat, care instantaneu s-a lipit de mine... Tulburător...chiar și acum după câteva zile. M-a privit în ochi, a luat două scaune și le-a pus unul lângă altul și m-a prins de mână și m-a așezat lângă el. Apoi...m-a tras spre el și și-a lipit fața de mine... Doamne! Sufletul meu a tresărit într-un spasm al durerii mele, pentru că-mi doresc ca altă față să fie așa de aproape! Oare de ce Dumnezeu îmi dă astfel de experiențe? Viață...viață... Copilul frumos care nu vorbește, mi-

Jocul vieții noastre...

De fiecare dată când simt că totul se destramă în jurul meu, copilul meu matur mă ia în brațe și mă ceartă. Dacă ascult muzică, mi-o oprește și cumva din privirea ei, mustrătoare, îmi spune: Gata, e gata! Cum să-i spun că nu e gata? Cum? Sunt furioasă... Trec prin toate stările posibile de la furie la tristețe, apoi încerc să zâmbesc și iarăși mă întorc la tristețe...Dar asta e viața, grea și nedreaptă, cu oamenii buni. Nu înțeleg de ce? Dar nu îmi mai pun întrebări, prefer să ...muncesc până nu mai pot gândi. Nu e bine! strigați voi...nu ai voie! Nu trebuie să te superi! Ai uitat? Da...uit de toate, de boală, de tot...Așa e cu uitarea. Cândva cineva drag mie spunea: Mi-am setat mintea să nu mai aud...Eu acum imi setez mintea să uit...și uit! Simt durerea, e ceva îngrozitor, aproape fizic...nu poate fi exprimat în cuvinte, este peste cuvinte! Nu poate fi spus, este peste vorbe. Nu poate fi redat, este prea înfricoșător. Doar cine trece prin ea...știe. Doar cine a trecut...înț

sunt tristă...

Sunt tristă...atât de tristă. Poate din cauza aceasta nu am mai scris...pentru că simt tristețea așa de acut, pentru că am un sentiment că...e ceva nespus... Dar...nouă ne e dor de tine! o să spuneți voi, de veselia ta, de optimismul tău. Da...știu. Mă străduiesc să zâmbesc, mă străduiesc... Vedeți voi, lucrez mult ( s-a terminat perioada de concediu!) și sunt așa de obosită încât nu mai scriu...Dar deseori o fac intenționat, sincer. Pentru că tristețea e așa de mare încât sunt sigură că va transcede cuvintele mele, că se va prelinge spre voi și inevitabil sufletul vostru o să devină...trist. Vedeți? Simțiți? Suntem aici, șoptiți voi...și vrem să preluăm tristețea ta. Poate te ajutăm, poate te facem să zâmbești. Ce zici? Încerci? șoptiți voi zâmbindu-mi senin. Of! ce bine e! Dar nu e drept să vă dau tristețea...Ea e acolo în sufletul meu. Nu pot să vă spun motivul, e prea dureros de transpus în cuvinte, încerc doar să o ascund, să nu o văd nici măcar eu! Dar mai am ceva, care

Gânduri de peste...timp

"Privesc zâmbind la ceea ce se desfășoară în fața mea. E incredibil!  Oamenii sunt aceeași, dar totuși este ceva schimbat... Oare ce? Atitudinea? Nu...parcă nu. Atunci? Timpul? Da...e altul, e viitor, sau trecut? Cine-și dă seama! e peste puteri să mă pot concentra la așa ceva! Zâmbesc...E așa veselie în ceea ce văd. Aș vrea să-i ating, dar nu pot, nu am dreptul de a mă introduce forțat în imaginea aceea a fericirii... Eu, doar privesc. Sunt acolo. Zâmbesc, se îmbrățișează discret cu sfială în priviri, se înțeleg cumva așa...fără cuvinte Of! cât de mult aș vrea să pot atinge acea...fericire!  Dar nu pot! Nu am dreptul! Așa că...doar privesc. Casa, casa se umple! Copiii vin toți și-i îmbrățișează pe rând. E așa...bucurie pe chipul lor, e așa fericire în ființa lor, e așa bunătate în privirea tuturor! Of! Cât aș vrea...Două lacrimi se desprind din ochii mei și se preling pe obrajii împurpurați... Râd. Povestesc. Nu-și mai dau rând. Parcă sunt rândunelele acelea care s-au

Nebunie frumoasă...

Liniște desăvârșită în sufletul meu... Mi-a fost dor...de muzica mea, de căștile mele, de scris...de tren și...of! de călătorii. Așa că ...ascult Adele, cânt, dansez așa...cam pe lângă! și cel mai important scriu! Nu știu despre ce scriu! E așa o nebunie frumoasă! ... Chitara, vocea...ușurința de a cânta, superb! Luna își răspândește razele peste visele mele. E visul meu și nu vreau să mă trezesc!  E...doar un film. Un film al vieții mele împletit cu adierea vântului în părul meu, cu picătura de ploaie pe chipul meu, cu razele scânteind în ochii mei... E...doar un film. Un film al vieții așa cum e ea, ca o zi de primăvară cu soare, cu nori, cu vântul care te-nfioară asemeni dragostei, cu furtuna de mai care te inundă și te spală de toate supărările... E...doar un film. Un film care mi-a plăcut, un film în care zâmbetul s-a sărutat cu lacrima, tristețea cu fericirea, bucuria cu supărarea...Luna, luna a fost cea care mi-a mângâiat sufletul în clipele de tristețe.  E...doar un

Speranță...

Astăzi am aflat o poveste de viață tulburătoare...E cumplit. Oare de ce trebuie unii oameni să treacă prin lucruri așa de groaznice? întreb eu... Ironic. Prin ce trec eu nu mai contează. Contează că alți oameni au necazuri mai mari. Așa că astăzi voi scrie pentru o doamnă pe care nu o cunosc... Este prietena prietenei mele, dar care are în momentul acesta nevoia să simtă că nu este singură. Prietena prietenei? o să mă întrebați voi râzând. Da, este o expresie simpatică. Dar ce să fac dacă am așa multe prietene! Nici măcar ele nu își mai dau seama pentru cine scriu. Simpatic, nu? Dar să revin...și să scriu... Draga mea, o să scriu câteva rânduri special pentru tine, despre speranță. M-am gândit că ai nevoie de ea. Știu că viața ta este...complicată, că ți se pare că nu mai există speranță, dar vreau să îți spun că eu am învățat în ultimele luni că întotdeauna există! Întotdeauna! Iar speranța, gândul bun, puterea o iei de la cei din jurul tău: de la familie, de la prieteni,

Întâlniri întâmplătoare?

Sunt întâlnirile întâmplătoare? Nu cred. Nu mai cred în întâmplări. Interesant... Ce e interesant? De ce ne vorbești de întâlniri? întrebați voi surprinși. Păi așa...mă gândeam. Astăzi am văzut o persoană pe care am mai întâlnit-o în urmă cu un an... Și? Ce e chiar așa de important! V-ați întâlnit, ați vorbit, și? Oooo...Nu! râd eu în stilul meu specific. De fapt nu ne cunoaștem... Păi...nu înțelegem, spuneți voi încurcați. Vedeți? Doar eu pot înțelege unele lucruri. Nu cunosc persoana, adică nu ne-a făcut cunoștință nimeni. Eu știu cine e, dar...Și totuși am așa un presentiment că nimic nu e întâmplător! Nu mă întrebați de ce. A fost doar așa: doi oameni în același loc, în același timp. Atât. Nu înțelegem nimic! râdeți voi de mine. Știu... Astăzi am mai avut o surpriză. Nu știu cum să o interpretez, dar nu cred că este întâmplător... Iarăși? ridicați voi din sprâncene. Da...iarăși. Vedeți voi, eu sunt omul care nu mă rog de nimeni...prefer să mă descurc singură. Viaț

Surprizele toamnei..

Cu pași mărunți dar siguri, ajung la cinci luni de activitate. Mie sincer nu îmi vine să cred, e visul meu de ani de zile. Astăzi am râs singură pentru că mi-am dorit așa de mult să scriu și ani de zile nu am făcut-o, iar astăzi am al doilea blog! Viața aceasta plină de surprize frumoase! M-am maturizat e sigur lucrul acesta, am realizat cât de valoroasă este viața pentru oameni, am realizat cât de important este să poți să-ți strângi copilul la piept, am realizat cât de mare poate fi o durere sufletească...Dar în același timp sufletul, inima, mintea mea s-au întărit, s-au transformat. Sunt tot eu, dar mult mai determinată în tot ceea ce fac! Uneori mă surprind pe mine cu rândurile mele... E ceea ce simt, sau am simțit, sau voi simții, transpus în cuvinte. Poate de aceea impresionează. Nu știu. Scrisul a devenit ceva...ușor, plăcut și necesar. Nu-mi găsesc locul dacă nu aștern cuvintele pe hârtie. Astăzi am ceva deosebit pentru voi...din capitolul 4 al cărții mele: "Călăt

Viața...

Viața e ciudată...chiar ciudată. Când am ales numele a fost așa...râzând. Astăzi îmi dau seama încă o dată că nimic nu e întâmplător, toate au un rost... Tehnologia mea este amară...pentru că...bucuria, bucuria care trebuia să o împart cu cel de lângă mine, nu e. Dar... Hei, ne ai pe noi! strigați voi veseli. Suntem aici! râdeți voi din tot sufletul. Și eu...eu îmi ridic privirea spre voi și mi se luminează chipul, pentru că sunteți lângă mine, pentru că mă sprijiniți, pentru că...îmi dați aripi să zbor! Printre primele mele scrieri a fost și "Aripi de vis". E una din preferatele mele, pentru că atunci, în ianuarie anul acesta, am început aventura primelor cuvinte așternute pe hârtie. Cuvintele...îmi dau aripi de vis. Mai sunt două scrieri care se numesc: "Fluturi". Încă nu vi le-am arătat...dar cine știe, poate cândva... De ce ești tristă, șoptiți voi nevrând să-mi tulburați gândurile. Nu sunt. Poate doar gânditoare... Vedeți voi de foarte multe ori deși

Suflet de gheață...

"Iarna sufletului meu... Chip împietrit privind absentă...Vocea domoală spune povești, dar nici nu se chinuie să le prindă înțelesul. Privește în adâncul sufletului ei... Se perindă tiptil prin roșul inimii și simte pulsațiile ca niște tunete venite din depărtare. Rând pe rând pășește cu grijă peste oceanul purpuriu și-și dă seama într-o străfulgerare a minții ei că nu se adâncește...parcă totul e...înghețat, deși valurile se ridică în ritmul inimii nebune. Atinge delicat fiecare fărâmă de amintire și cumva indescifrabil pentru mintea omenească ...simte fiecare moment din viața ei. Câteodată tresare și  degetele îi iau foc, pentru că amintirea e...de un roșu aprins. Câteodată...e așa de plăcută atingerea amintirii încât pune palma întreagă și apoi se ghemuiește și se lipește de ea...nevrând să o părăsească. Dar cu cât stă mai mult simte cum frigul o pătrunde și cum o transformă... Sare, sare și țipă, dar e singură și strigătul nu face decât să audă tunetele inimii ei m

Cum faci diferența?

Cum poți trăi cu suferința? Cum poți să mai ai încredere în cineva?  Cum să mai privești lucrurile în felul în care le-ai privit până acum?  Cum să te schimbi și să-ți păstrezi în același timp valorile morale?  Grele întrebări...mă chinuie de o vreme și chiar nu știu ce să răspund.  Îmi închipui doar că e ca și când mi-am pierdut echilibru și...trebuie să-l găsesc iarăși.  Dar...cum să mai am încredere? Ce este încrederea? Este felul în care noi relaționăm cu alți oameni, e modul în care începem să credem în ideile lor, în simplu fapt că omul de lângă noi își dorește ca nouă să ne fie bine. E...poate un sentiment de liniște care ne-o oferă cel sau cea de lângă noi. Când însă totul se zdruncină din temelii, când totul se mișcă amețitor în jurul tău...  Ce trebuie să faci?  Cum să treci mai departe?  Cum să mai crezi că există oameni care îți vor binele?  Știți voi...ați fost la Lacul Roșu? Acolo din apă ies trunchiuri de copaci, niște cioturi...tot ce a ma