Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2020

Ajunge

M ă uit spre voi cu tristețe. Știu că trebuie să ies cumva din ea, dar este aproape imposibil. Am revenit la citit, aveam pregătite încă din decembrie câteva cărți. Am stâns televizorul, am oprit internetul. Vreau liniște, dacă tot sunt acasă.  Simt că sunt intoxicată cu tot felul de știri infiorătoare. Ajunge.  Chiar cred că ajunge. E u și atâția alții am înțeles foarte bine gravitatea situației. Stăm în casă, când ieșim ne protejăm, facem cumpărături responsabile pentru că ne gândim la toți, nu numai la noi. Sunt însă atâția oameni care nu înțeleg. Tragedia este că dintre cei care nu înțeleg sunt cei care au venit de curând în țară. Și atunci nu am dreptul să fiu furioasă? Înțeleg că trebuie să stau în casă, dar ei nu? Înțeleg că nu pot merge la muncă, dar ei? Ei nici măcar nu au grija muncii! Se uită la tine și zic: "Pleacă de aici doamna, asta-i o prostie!  Nu există coronavirusul!" Bine mă, să mori tu, îmi vine să spun, dar mă abțin că încă trebuie să fie

Sfaturi pentru cumpărături

P rivesc spre voi cu tristețe. Trăim vremuri grele, tulburi și care ne determină să ne schimbăm obiceiurile. Într-un fel sau altul revenim la... A învăța! E tragic-comic pentru cei care și-au dorit să scape de învățătură, iar viața într-un fel sau altul îi determină în mod practic, chiar dacă tragic, să învețe. De ce? 1. Pentru că trebuie să înveți să stai în casă . Dacă este greu? Da. Cumplit de greu, mai ales că ne-am învățat în democrație, când fiecare dintre noi am înțeles mai bine, sau nu, care este diferența dintre libertate și libertinaj. Unii au înțeles doar...libertinaj, dar acest lucru e altă poveste. Da. E copleșitor să stai în casă cu proprii membri ai familiei și să treci puntea aceea psihologică care s-a rupt undeva pe parcursul timpului, din diferite motive, care în astfel de momente chiar nu mai contează. Vedem tot mai mulți părinți disperați că nu mai știu ce să facă, cum să le mai acapareze timpul copiilor ca să-i țină în casă. Sau...părinți disperați de

Vorbe-n vânt

Mă uit spre voi tristă. Să mori singur și să fii îngropat singur. Singurătate. Nimeni, înțelegeți, nimeni lângă tine. Sunt uimită cum oameni atei, acum cred. Sunt dezamăgită de oameni care ar trebui să ia decizii cu sânge rece pentru binele tuturor,  dar nu sunt în stare să o facă. Vorbe-n vânt, ar spune străbunicii noștri. Doar vorbe. Am fost o generație de sacrificiu și se pare că încercările nu se mai termină. Nu aveam de gând să scriu în seara aceasta, dar... O salvare oprită în fața locuințelor. Oameni îngrijorați. Senzația? Stomacul s-a strâns, inima a luat-o la goană. Câteva minute de panică. Apoi, am judecat: dacă era ceva, era altfel de salvare...bla, bla. Gânduri nebune. Și a plecat așa cum a venit. După o oră mi-am dat seama de un lucru. Aceeași senzație, ca în 1989, când a început Revoluția. Teama. Frica tuturor de pericol s-a simțit în aer. Așa pur și simplu. Suntem oameni. Cu răutățile noastre. Cu ura aceea care doboară totul. Cu minciuni îngrozit

Timp de meditație

V iața își continuă parcursul, cu virus sau fără. Suntem toți îngrijorați de situație, dar majoritatea nu respectă nimic din recomandări. Tipic omenesc. Nici nu mai contează din ce țară ești, că oamenii sunt îngroziți, dar nu atât de mult încât să se conformeze.  Unii ar vrea să-și continue viața normal, dar nu pot. În jurul lor totul se închide. Libertatea de mișcare nu mai există. Aceasta va fi drama cea mai mare. Când ești învățat să ieși pe ușă dimineața și să te întorci seara, sau la sfârșit de săptămână să pleci pentru câteva zile în țară sau afară...și dintr-o dată: bum. Stai acasă. Și stai... Stai... Stai... L ucrezi de acasă, dar sincer nu este același lucru. Nu ai starea necesară, nu ai zâmbetul, puterea de muncă fără să punem la socoteală copii care dau buzna peste tine, sau mâncarea care trebuie făcută, sau...altele. Ironic...revenim la familie. F amilia care a fost atât de disprețuită în ultima vreme. Familia care era cândva celula societății. Familia. N

Jurnal de pandemie- între râs și plâns

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu interes. Ieri a fost prima zi când am reușit performanța de a nu butona televizorul și telefonul în căutare de știri proaspete, pâna seara pe la 22, 30. Și să văd și să nu cred! Nu cred că acum apare sfatul: încercați să stați acolo...bla, bla, fiți responsabili...bla. Mă de v-ar pupa toți și de ar strănuta puțin pe voi, mai că nu aș fi tristă chiar de loc. Între râs și plâns. Felul în care se iau măsurile peste tot, te îndeamnă la o meditație profundă. Eu m-am gândit zilele acestea la bătrânii de la azile. Ce or face ei? Sunt cei mai expuși. Am sunat...să întreb, că nu pot merge, că nu mă lasă răceala. Tristețe. Greu, a fost răspunsul.  Greu. Dacă până acum era greu să găsești dezinfectante omologate, vă dați seama că acum e aproape imposibil. Nu mai zic de prețuri. Am închis telefonul cu sufletul greu, încărcat de povara unei neputințe crâncene. Cine are grijă de bunicii noștri? Numai bunul Dumnezeu,  mi-ar răspunde străb

Jurnal de pandemie-Frica

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Trăim vremuri tulburi, la care nu ne-am prea așteptat. Când am vorbit despre cornul ambundenței în urmă cu două săptămâni, parcă nu prea credeam că totul se va și întâmpla. Cumva în mintea mea speram că noi vom depăși această criză. Acum dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că nici eu și nici alții nu am anticipat acest scenariu sumbru în care suntem acum. Eu personal nici nu mi-am închipuit așa ceva. S ă stau, iarăși, la coadă ca să intru în magazin? Unde nu mai găsesc...o mulțime de lucruri, că au dispărut de pe rafturi!?! E pentru mine, noaptea minții. Sincer. Să stau la coadă la farmacie? Să întreb ca prostu': Aveți măști? Nu. Aveți mănuși? Nu. Aveți spirt? Nu. Aveți soluție dezinfectantă? Nu. Domle' da ce aveți?  Voi nu ați știut că avem nevoie?  Păi eu sunt un om obișnuit, nu m-am gândit, dar VOI nu ați știut? Nu trebuia să ne protejați? Bravo, Nemaipomenit! Ia uitați-vă cum din bunăstare

a venit primăvara

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. A venit primăvara! Ieri m-au înnebunit mesajele cu mărțișoare. Parcă găsim de fiecare dată un motiv să sărbătorim. Oameni buni nu este mai simplu să ieșim la plimbare, să ne salutăm, să zâmbim și să ne bucurăm de primăvară, decât mesaje, mesaje, mesaje? M ă tot întrebam ieri dacă toți cei care trimit mesaj sunt fericiți. Adică înțeleg că oficial vine primăvara,  dar totuși acum câteva zile se bucurau de zăpadă. Vrând-nevrând am ajuns la fericire. Iată ce am găsit: Fericit este cel care se consideră fericit. ( Henry Fielding) D eci suntem fericiți dacă ne considerăm fericiți. Bun. Acum mă întreb eu de câte ori ne facem timp să ne considerăm fericiți? De cele mai multe ori găsim mai repede nefericirea decât fericirea. În ultima vreme cam asta am făcut eu. Fără să-mi doresc asta. Știu că sună ciudat, dar am simțit o apăsare profundă asupra gâdurilor. Știți senzația aceea că se întâmplă ceva rău, că ai deasupra ta o ghi