Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2020

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din

Abundență

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi visătoare. Am rămas cu gândul în căutarea împlinirii și a abundenței în viață. Comic este că atunci când reușim să aducem abundență în viața noastră, nu știm să ne bucurăm de ea. Ne dorim și mai mult, nu suntem mulțumiți, avem impresia că mai trebuie ceva... M ă gândeam astăzi că viața este așa de scurtă. Astăzi ești, mâine...cine știe. Întrebarea este ce lăsăm după noi: Bunuri materiale? Copii fericiți, capabili să depășească fiecare obstacol al vieții? D ouă întrebări dureroase pentru mine, dar cred că și pentru întreaga societate în care trăim. De ce? Păi să vedem. Vrem bunuri materiale, muncim zi lumină, în cel mai bun caz în țara aceasta minunată, în cel mai rău caz în țări străine. Dacă plecăm să câștigăm bani lăsăm acasă copii și nevasta, cum mi s-a întâmplat mie. Greu și într-o parte, dar și în cealaltă. Despărțirea e grea, copii scapă de sub controlul părinților și uite așa un cerc vicios, care sigur nu duce spre abunde

sunrise

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. Viața aceasta care este atât de scurtă pentru unii. Mereu m-am întrebat de ce trebuie să plece dintre noi cei apropiați, care este rostul acestei lumi? Grele întrebări, imposibile răspunsuri. Am căutat mulți ani să-mi limpezesc sentimentele în această privință, dar știți și voi cum este cu sentimentele...sunt imprevizibile! Experiența m-a învățat că fiecare lucru care se întâmplă are un scop și chiar dacă noi nu știm scopul cândva o să-l descoperim. S ingurătatea este cea mai grea. Pustiul din suflet nu ți-l poate nimeni lua. Îți mai dorești o clipă cât de mică pentru a fi cu cei dragi, dar știi că nu mai ai cum să faci acest lucru. Ți se pare că nu ai prețuit toate momentele din viață și asta îți împovărează și mai mult sufletul. Viață, viață nedreaptă. Ș tiți ce este cel mai ciudat pentru cel care suferă? Faptul că în fiecare zi răsare soarele, că lumea merge la fel, că oamenii își văd de treaba lor ca și când ni

O viață împlinită

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet. De cele mai multe ori viața te încearcă de câteva ori pe zi. Important este să reușești cumva să depășești fiecare moment, iar seara să poți spune: Am avut o zi interesantă, din care am învățat ceva. Credeți că tot timpul am gândit așa? Nu. Nu. Cu siguranță, nu. Dar am învățat, în fiecare zi, am căutat să cunosc, am încercat să înțeleg, am înfruntat cu demnitate încercările vieții și am ajuns la concluzia: Nimeni nu te poate face fericit, dacă nu vrei tu să fii. 🙂 A stăzi vreau să vă vorbesc despre secretul meu, despre modul in care am reușit în tot ceea ce mi-am propus. Opt sfaturi pentru a reuși : C a să reușești trebuie să îți dorești. S ă te implici. S ă îți faci un plan. S ă ai un scop bine-determinat, viabil. S ă îți fixezi obiective realiste. S ă aloci timp pentru parcurgerea tuturor pașilor ca să-ți îndeplinești scopul. S ă muncești zi lumină. Și foarte, foarte important să ai încredere că vei reuși.

Planul

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bucurie. Îmi doresc să am suficient timp pentru a scrie mai mult. Sufăr că nu pot să mă concentrez suficient atunci când scriu, din diferite motive,  nici nu contează care. Ideile, gândurile, scrisul meu acum nu are cursivitate și asta chiar mă enervează!😀 Păi cum e posibil? Dau sfaturi la alții și la mine nu le aplic? D a, cam așa. Lăsând gluma chiar am o perioadă în care nu mă pot concentra. Ai îmbătrânit,  râdeți voi. Da, da...și asta! Cred însă că vremea e de vină. Vreau primăvară! Vreau culoare! Vreau adierea vântului să-mi mângâie pletele să mă dezmierde și să-mi șoptească cuvinte numai de noi știute. Vreau...timp pentru scris. Intr-un colț de lume, într-o casă cu pridvor, într-o curte plină de câini și pisici și flori multe flori. Vreau liniște, ca din liniște să pot să-mi deapăn povestea pas cu pas, idee cu idee, până e un tot unitar. Vreau să nu mai uit cuvinte! Și vreau să nu mai uit de mine. Pentru că exist, P

Sclipici

Î n ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște. E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea. Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔 Tinerețe-bătrânețe. C red că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu. Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici? Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui. S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste! Sclipirea...ne aduce beneficii. Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare. Sclipirea se vede în chipul unui

Iertarea

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate. Oare cât de greu este să ne amintim lucruri? V-ați întrebat vreodată de ce uităm, sau cât de important este să uităm? Privind în urmă am ajuns la concluzia că sunt momente în viață când e obligatoriu să uităm. În termeni tehnici, adică a specialiștilor, ne protejăm prin uitare. De ce? Pentru că adevărul este atât de "greu de dus" încât uităm totul, ca apoi, în timp să ne aducem aminte pas cu pas ceea ce s-a întâmplat. Acum să ne înțelegem...nu este ușor nici când ne aducem aminte, că ne apucă furia. Furie care nu ai avut-o atunci...pentru că te-ai protejat prin uitare. Un cerc vicios. F iecare zi este un pas înainte, îmi spunea o prietenă bună. Fiecare zi este un mod de a trăi, a respira, a te bucura și de aducere aminte. Aducerea aminte e un exercițiu. Greu. Insuportabil câteodată, dar necesar dacă vrei cu adevărat să mergi mai departe. V oința. Voința e totul. Cât de determinată ești să cauți în sufle

Culorile vieții

M i-am prins în păr o rază de soare și privesc spre voi amuzată. Știu, știu afară plouă de rupe, nici măcar nu ninge, dar aseară o prietenă dragă de care mi-e tare, tare dor mi-a spus să-mi prind în păr o rază de soare. Așa că astăzi am căutat concentrată pe cer și cumva dintre nori am găsit o rază, cam firavă cei drept, dar am găsit-o și mi-am așezat-o cu mândrie în plete. Uite-așa! A cum trecând la lucruri mai serioase...Nu mai vine odată primăvara? Că parcă sunt în poeziile lui Bacovia unde ploaia nu se mai termină și sufletul poetului este prins într-un sicriu...ceva de genul! Adevărul că vremea aceasta care se schimbă atât de tare ne dereglează tot organismul. Nu că n-am fi dereglați, că oricum suntem! ( zâmbesc ) Nu mai avem timp de bucuriile vieții. Nu mai avem timp de noi. Nu mai considerăm că trebuie să ne facem timp de ceea ce ne face plăcere. Avem timp, dar în același timp, nu avem. Pare un non-sens, dar știu ce vorbesc. Sunt zile în care nu fac nimic, dar sunt mai

Tu și Eu

Uneori viața e mai complicată decât ar trebui, sau poate noi suntem cei care complicăm totul. E greu de spus care este adevărul, pentru că afurisitul acesta, adevărul,  e cum bate vântul! E precum o minge. O tot întorci și...e la fel! Mă întreb tot mai mult dacă blogul acesta are sens? Credeți că pot răspunde? O, nu. Nu pot spune nimic. Pentru mine, sigur are, pentru alții habar nu am! Nu caut să știu, nu vreau să știu. Metoda struțului. Viața e o ticăloasă, așa ca s-o spun frumos. Nimeni nu ne pregătește pentru ea. Nimeni nu ne spune cât de mult avem de suferit. De când respirăm prima dată începem să plângem. Curios, adulții sunt fericiți pentru țipătul sau țipetele acelea, dar copilul? Copilul știe că nu mai este acolo unde-i era așa de bine și trebuie să ia viața în piept. Adică aerul, adică tot ce înseamnă viață, familie, oameni, ticăloșie, răutate...câteodată bucurie și rar de tot o clipă de fericire, ca să-i aducă aminte de Fericirea din care a plecat pentru lumea ace