Tehnologie Amară

C ât de important e să gândim pozitiv? În ultima vreme tot mai multă lume își dă cu părerea despre gândirea pozitivă. Începe să fie așa o problemă colectivă. Nu ați observat? Pe mine nu m-a  interesat acest subiect până acum un an. Cred că nu am avut timp! Eram, cum v-am mai spus, prea ocupată să fiu gospodina perfectă, care îi răsfață pe cei din jurul ei. Din păcate nu a prea contat acest lucru pentru cei dragi, dar știți voi vorba, fiecare picior în...e un pas înainte. Iar eu am avut curajul să mă ridic și să merg mai departe. Acela a fost momentul în care am conștientizat că e așa de important să gândești pozitiv. Am ajuns la ideea: să găsești partea frumoasă în tot ce este în jurul tău. Astăzi  însă am avut o revelație: Să te bucuri de clipa aceasta, fie fericită sau tristă! Dar chiar să te bucuri, așa din tot sufletul! O să râdeți și o să mă întrebați: Doar acum ți-ai dat seama? Da, doar acum.( tristă) Pentru că acum am timp să mă gândesc la mine, ceea ce până acum

Sunt oameni care știu să se bucure de viață. Sau poate...( râzând așa simpatic spre voi) majoritatea știu să se bucure. Eu, din păcate, nu am știut și încă nu știu. Hei! să nu vă gândiți că fac cine știe ce! Bucuria de a sta liniștită într-un anumit loc, să savurez cafeaua!!! Să simt că e liniște și fericire în ochii celor din jurul meu. Nici măcar asta nu am știut! Știu, știu ridicați din sprâncene, de ce nu am fost liniștită? Habar nu am. Cred că din dorința puternică de a-i face pe toți fericiți, am uitat pur și simplu să fiu eu fericită. Poate că trăind alături de familie, cu greutățile specifice tării acesteia minunate, am uitat să râd. Iar dacă eu am uitat...cei din jurul meu au avut impresia că nu știu să râd. Dar eu ȘTIU!!! Și astăzi, după un an de zile, am descoperit cu uimire că râd din tot sufletul, că învăț să mă bucur de fiecare clipă fericită  petrecută. Mi-am dat seama cu uimire că nimeni nu te face fericit, dacă tu nu vrei să fii fericit! Cam greu, recun

Zâmbete furișate spre inimi rănite... Privire spre viață, cu atenție sporită. Surpriza de a descoperi câte lucruri te leagă cu fire invizibile... M i-am prins margarete în păr și zâmbesc spre voi, așa din tot sufletul meu, cu speranță, cu bunătate și multă bucurie. Uneori viața se îndură de mine și-mi dă și zile de liniște. Nimic nu se compară cu acestea și cu siguranța că sunt protejată, că nu mai sunt în bătaia vântului, în furtună, în uraganul acela fără sfârșit. P rivesc cu uimire la apa lacului și văd frumusețea care mă înconjoară. Simt, simt cum sufletul meu tresaltă în bucurie. Emoția, emoția  e așa de mare încât simt că nu mai am aer să respir. Mă-ntreb cu uimire, cum se poate asta? Și îmi dau seama cu surprindere că emoția fericirii e mai puternică decât durerea. E moție, emoție...nu am voie! Î mi ridic ochii s pre cerul înstelat și caut cu înfrigurare Carul Mare și...văd imensitatea cerul. Îmi dau seama cât de neînsemnați suntem în infinitate. Asemeni fluturilo

A m revenit! Păi dacă am scris de petrecerea de pensionare, toți prietenii mei m-au scos în oraș ca să-mi spună că mai e mult până la pensionare și dacă-mi doresc așa de mult ei o să-mi organizeze în fiecare an câte o petrecere! Simpatic, nu? Sincer m-am distrat de minune de comicul situației și nu am mai avut timp să scriu! Dar...mi-am făcut timp să încep cu adevărat prima mea carte. Am lăsat deoparte tot ce am scris până acum și mi-am deschis un fișier nou și am început! Nu știu dacă se va materializa, dar sunt tare mândră de mine că am început. Știu, știu o să râdeți, dar eu cred că primul pas este cel mai greu. Sau pentru mine este, poate pentru alții, nu. Însă de fiecare dată când reușesc să fac primul pas, apoi...dansez! Simpatic, nu? Ce vreau să spun este că ne este greu să facem lucruri noi, dar dacă reușim să trecem peste un plan psihologic, atunci nu ne mai poate opri nimeni și nimic. Eu, nu mă pot plânge că am inspirație cât o sută, doar că niciodată nu mi-am făcut tim

A stăzi vă propun o temă la care am reflectat intens împreună cu prietena mea cea mai bună... O super temă! strig eu spre voi râzând din tot sufletul, așa cum nu am mai râs de ani de zile. Suntem tare curioși, spuneți voi ridicând din sprâncene, neîncrezători. Păi...văd! râd eu în hohote. P arcă...erai tristă... Da. Dar nu vreau să las tristețea să-mi definească viața. Și, pentru că noi suntem două ființe creative, ne-am gândit că tema cea mai interesantă e: Pensionarea!  Dar nu pensionarea în sine, ci petrecerea de la pensionare! Uite! am găsit în călătoriile mele și un scaun vechi de 100 de ani. Propietarul era tare mândru de el. Chiar e un scaun special. Cred că mi-am dorit o viață întreagă să am unul la fel. Dar cine știe...la pensionare!!! Chiar creative...vă uitați voi la mine zâmbind așa, doar cu ochii. P ăi stați să vedeți, e vorba de noi, de cei care muncim astăzi.  V-ați întrebat vreodată dacă noi mai ajungem să ne pensionăm?  Ce să mai zic: să ne bucurăm de pen