Tehnologie Amară

" Aya închide încet ușa și zgomotul vijeliei rămâne afară... Nu știe ce să facă, se uită în tăcere la prietenul ei care a străbătut atâta drum... Se duce în tăcere spre fotoliul ei preferat, cel verde, se așează... ghemuindu-se ca un copil și se acoperă. Inevitabil tremură...Nu știe de ce, doar mintea care caută febrilă un răspund își dă seama că din cauza emoției revederii... Se uită doar și nu scoate un cuvânt... Ascultă cum povestește, cum explică, cum râde și cum dă din mâini în timp ce încearcă să-i spună cum s-a rătăcit și cât de greu a găsit drumul spre...ea! Îl privește trist și mintea, mintea ei nu poate decât să spună: De ce? De ce...acum?  Apoi închide ochii și lasă inima și mintea să se întretaie, să gândească împreună, să-și spună ideile, să se hotărască ce va face mai departe... Nu știe... Tresare! Fruntea ei e mângâiată...ușor, parcă vrând să-i ia gândurile și să i le arunce departe... E...liniște!  Furtuna s-a potolit și cerul s-a înseninat!" Înv

În urmă cu patru luni prietena mea îmi spunea că sunt în furtună, un ciclon mai exact, din care o să ies și totul se va calma. Nu am crezut-o pentru că părea așa de departe liniștea...Dar acum îmi dau seama că sunt acolo pe marginea aceea a furtunii și încep să simt liniștea tot mai mult. Trebuie să-i mulțumesc prietenei mele care permanent a fost omul care m-a susținut și mă susține în cele mai grele momente ale vieții mele. Timp de liniște...într-o viață atât de nebună...Pare ciudat, nu? Am citit în dimineața aceasta un articol despre comprimarea timpului și primul gând în mintea mea a fost: Dar eu vorbesc despre asta cu oamenii din jurul meu de ani de zile! E evident că s-a comprimat timpul! Cum? o să mă întrebați voi râzând. Păi...simplu. Așa de simplu. Timpul nu ne mai ajunge! E senzația tuturor, doar că nu ne dăm seama de ce! Nu este vina noastră că nu mai reușim să facem toate lucrurile care altădată le făceam, e pur și simplu TIMPUL! Eu am început să vă

Verde crud împletit cu roua dimineții... Liniște ...De mult mi-am dorit liniștea aceasta.  Iată-mă în tren!  De data aceasta nu mai am caietul  și stiloul, direct unealta de scris, pentru că nu mai am timp să scriu!  Ciudat, timpul se comprimă atunci când reușești să faci fel de fel de lucruri. Dacă în urmă cu o lună vă scriam de călătoria mea în tren, de faptul că doar eu eram cu un caiet în care scriam, iată-mă astăzi în alt tren mergând mai departe... În fața mea însă, un cuplu simpatic de englezi! A dat norocul peste mine! Eu și engleza mea! Râde Cineva de mine, așa cum eu m-am distrat ieri de povestea aceea simpatică! Dar...ce credeți ce face doamna cu o ținută tipic englezească? Păi...și-a scos un caiet și își notează impresiile în el. Am tras cu ochiul ( nu-i frumos, dar nu m-am putut abține! Nu m-am holbat, așa...discret!) și are și desene cu locurile prin care a trecut! Eeee... Așa că de data aceasta... frumusețea locurilor o văd în privirea turiștilor din

Vedeți voi, iarăși am avut dreptate... Astăzi am găsit ceva atât de comic încât am râs singură toată ziua. Și nu pot, dar chiar nu pot să nu vă povestesc și vouă! Să vă povestesc...Am făcut ordine la cărți în bibliotecă. După multă muncă, plăcută de altfel, am ajuns la cărțile vechi care i-au aparținut tatălui meu. Vă spun sincer, am avut emoții când am luat în mână lucrarea lui de licență, când am găsit caietul lui de poezii, când am atins fiecare filă și carte pe care în urmă cu mulți, mulți ani tatăl meu le-a citit și le-a ordonat. Le știu și le-am citit aproape pe toate pentru că...acesta era modul în care eu am putut să-l cunosc... Dar să revin... Am ajuns la un caiet (Am crezut eu!), de fapt era doar o copertă de caiet mic și înăuntru multe, multe ziare foarte vechi. Și le-am răsfoit... Spre surprinderea mea am găsit o "gazetă", adică un ziar datat la 13 august1944! Vă dați seama? Am deschis cu atenție să nu se destrame și am citit știrile din 1944! La rubr

Vedeți voi...uneori după ce scriu ceva care mă tulbură atât de tare...nu  îmi vine să mai scriu nimic! Articolul Iubirea mamei este poate unul din cele mai frumoase scrise în ultima vreme. Dar e greu... Acest sentiment îl am de câteva zile, este sentimentul acela al neputinței, al supărării pe tot ce mă înconjoară, al durerii și al timpului de jale. De fiecare dată când sufletul meu ajunge în această stare, gândul mi se duce la bocitoarele acelea de la sate, care plâng și-și jelesc tot...Așa și eu în zilele acestea sunt cuprinsă de jale adâncă pentru... Aș vrea să plâng, dar nu pot! Aș vrea să țip, dar nu pot! Aș vrea să dau cu pumnii...dar nu pot! Aș vrea să plec departe, dar NU POT! De ce? șoptiți voi... Pentru că oricât de departe mă duc, nimic nu se șterge. Este totul împrimat în suflet, așa cum să vă zic...parcă cineva a pus fierul înroșit în foc pe inima mea... Pentru voi câteva cuvinte din cartea mea. Cine știe poate, poate... Visul.. . " Privește absentă p

"Am prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote... Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire... Degetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor. Unde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în fața divinității și să-i mulțumesc...pentru că te am, pentru că exiști, pentru că-mi luminezi sufletul, pentru că-mi înseninezi fiecare zi ploiasă a vieții mele. În plecăciunea mea ating pământul reavăn și simt căldura care emană din puterea Lui. Nu îndrăznesc să ridic privirea, nu trebuie pentru că spre mine vine...adierea fericirii. Mă alintă, îmi șoptește încetișor ceva la ureche și eu inevitabil... râd! Râsul meu răsună straniu în Cerul deschis, propagându-se în mii și mi

Hello...sunt eu! Zâmbetul meu este peste tot! Încăperea răsună de râsul meu copilăresc! Alerg prin casă dansând într-un ritm numai de mine știut, sau mai degrabă fără...ritm! Nu-mi pasă, sunt eu! Cânt, cânt anapoda pentru că am căștile pe urechi și doar eu știu ce sunete răsună în mintea, inima și ființa mea. Nu-mi pasă, sunt eu! Sunetul telefonului sună întrerupându-mi starea de aparentă fericire...Revin pe pământ... Hello...de ce ești așa? mă întrebați voi în șoaptă. De ce? Pentru că, șoptesc eu, astăzi...cineva mi-a spus că-i dau curaj! Vă dați seama ce înseamnă asta? Vă dați seama? șoptesc eu cu glasul plin de emoție... Nu...Ce înseamnă? spuneți voi uimiți. Sunt eu! Tu?- neîncrezători... EU! Fiecare dintre noi trecem prin perioade cumplite în viață, dar trebuie să vedem dincolo de ceea ce se întâmplă. Să căutăm să conștientizăm că suntem înconjurați de oameni cărora le pasă de noi, să vedem partea bună: "Că putea să fie și mai rău!" Știu, îmi pare rău, nu vre

"Să treci de la un nivel la altul, asta presupune un joc. Viața însă este o înșiruire de nivele pe care le treci și vrând-nevrând mergi mai departe! Nu prea poți să te întorci în timp să schimbi ceva, pentru că nu poți, dar...este ciudat ( încă o dată pentru mine! Chiar și pentru mine!) că iarăși am intuit anumite lucruri! Le știu pur și simplu înainte să se întâmple! Să nu credeți că este o binecuvântare, nu ...este cel mai cumplit lucru pe care-l poți avea. De ce? o să mă întrebați uimiți. Pentru că este mai bine să nu știi. Când nu știi atunci îți este mai ușor să treci prin viață, când însă cunoști ceea ce se va întâmpla...e greu, pur și simplu. O să vă spun care sunt sentimentele: de neputință, de furie pentru că nu poți schimba nimic, de părere de rău ...pentru cei care nu te cred! Ia-o ușor...șoptiți voi. Ușor. De ce ești supărată ? mă întrebați voi șoptit. De ce sunt supărată? Pentru că...sunt! Am avut dreptate, iarăși și mi-e ciudă pe mine, mi-e ciudă pe situație,

Cât de adâncă și tulburătoare poate fi privirea umană? Uneori în viață întâlnești persoane care-ți pot schimba toată perspectiva pe care o ai asupra vieții. Sunt acei oameni care au o putere de convingere fenomenală. Nu reușești să-ți susții punctul de vedere în fața lor, din simplul motiv că personalitatea acestora este atât de puternică încât...tu parcă nu mai exiști. Gravitezi în jurul acestora...și aștepți să-și aplece puțin înțelepciunea lor asupra ta, simțind că ei sunt centrul universului tău. Privirea, privirea este atât de intensă încât nu-i reziști. Citeam astăzi ceva care suna cam așa: "Unii oameni ascultă ce spui, nu ca să înțeleagă, ci doar pentru ați răspunde". Și m-a distrat oarecum expresia care era în limba engleză ( Eeee! Sunt tot mai specialistă! Știu prietenii de ce!). Hei! Noi nu trebuie să știm? întrebați voi bosumflați. O să vă spun eu...curând! Credeți că pot ține un secret prea mult? Până atunci să revin la expresia mea care ne vorbește despr

"Unde ești...nămolule?" O să râdeți de expresia mea, dar astăzi am tot repetat-o... A fost una din zilele acelea în care durerea nu m-a lăsat în pace nici o clipă. O durere sâcâietoare în toate oasele mele... Ei, hai! cred că exagerezi, spuneți voi cu zâmbetul pe buze. Nu...Este așa de intensă durerea că nu știu ce să mai fac. Revine așa din când în când, după ce trec printr-o perioadă tensionată. Dar...să nu lăsăm să ne strice seara, așa că ...am un zâmbet pe  chip ( mai mult un rânjet! dar ce să-i faci, mă străduiesc!). V-am promis aseară că vă vorbesc despre lacul minunat, lacul cu nămol! Eu...l-am descoperit anul trecut. E ciudat... E greu să te înveți cu el. E așa, cum să spun... trebuie să treci peste un prag psihologic. Apoi...nu mai vrei să ieși din el! O să numesc nămolul "aurul negru" pentru că este foarte benefic organismului. Eu...am fost forte neîncrezătoare ca și voi. Anul trecut am ajuns din întâmplare aici în mijlocul țării. Acum nu m

Înconjurată de muzică și voie bună...sunt într-un alt loc de poveste! Iarași? Ai plecat încă o dată? Păi nu este cam mult? întrebați voi surprinși.  Da. Am plecat așa cum v-am învațat în ultimele zile. Dar nu din dorința de a demonstra ceva ( așa cum ar crede  unii!), ci pentru ca mi-am dorit să petrec câteva zile liniștite împreună cu oameni deosebiți.  Așa că...pas cu pas am ajuns și la MAREA  ARDEALULUI! Ce mai este și asta? o să întrebați voi ridicând specific din sprâncene. Of! Chiar nu știți nimic! râd eu așa mustăcit. Păi este așa de simplu... Să vă povestesc... Am plecat prin aceleași câmpuri verzi, cu trenul meu drag, dar în niște condiții...   Trebuie să vă spun, nu pot să nu vă spun! Imaginați-vă așa...renumitul tren: Săgeata albastră! Când spun săgeată, înseamnă că merge ca o săgeată, nu?  Normal că nu! Este doar un tren care are două vagoane în condițiile în care acum, vara foarte multă lume merge spre ...marea noastră! Așa că...facem un exercițiu de