Tehnologie Amară

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi gânditoare. C iteam zilele trecute într-una dintre cărțile lui Nichita Stănescu următoarele cuvinte:  „Moartea nu cutremură pe nimeni. Sentimentul morții este echivalent cu spaima”. Cât adevăr! M oartea în sine nu ne prea atinge sufletul. Auzim în fiecare zi numărul celor care au murit. La început am avut o tresărire, milă pentru acei oameni, astăzi, după atâtea luni, ei sunt doar numere. Numere fără viață într-o statistică pe care o urmărim vrând-nevrând. Doar când unul dintre numerele acelea se transformă în cineva cunoscut atunci te cutremuri. Îți reevaluezi viața și te gândești iarăși să nu mai lași lucrurile să curgă pe lângă tine, ci să te bucuri de fiecare moment. Așa cu simplitate, fără fast, fără nimic spectaculos. D ar viața te învârte, te întoarce de pe o parte pe cealaltă și nu-ți dă timp să privești cu simplitate totul. Lucrurile din jurul tău se complică, apar tot felul de probleme care-ți întunecă gândurile și te obosesc făr

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi tăcută.  Viața aceasta este ciudată. Fiecare zi vine cu multiple provocări, iar timpul pentru ceea ce îmi place cu adevărat nu-mi mai ajunge.  E un timp greu, cu o copleșitoare responsabilitate față de cei din jur și față de propria persoană. Orice ai face, orice serviciu ai s-au schimbat regulile „jocului”.  Mă simt ca în prima zi de muncă, sau mai degrabă în primul an de muncă din viața mea.  Dorința este, vreau să fac totul perfect, dar nu mai sunt cea din urmă cu atâția ani... Lipsește tinerețe, lipsește bucuria de a merge la muncă, lipsește zâmbetul acela de pe fața mea.  Ce folos să zâmbesc dacă masca-mi ascunde zâmbetul?  Lipsește apropierea dintre persoane, lipsesc gesturile specifice care ne definesc omenia.                                                     Z ile de toamnă minunate sunt afară. Căldura târzie ne scaldă încă și ne dă speranță acolo unde nu prea este speranță. Pe oamenii din jurul meu îi văd lipsiți de speranță. Par