Pașii m-au purtat astăzi pe dealurile mele dragi pe lângă bătrânul meu lac. Și ce credeți că am descoperit? Copacul acela care era acolo lângă lac de când mă știu...nu mai e! Rămâne doar o amintire printre alte multe amintiri... Nu, nu-mi venea să cred. M-am uitat după el. Am cercetat locul și nu am găsit decât o parte a trunchiului lui. Cât de greu e să acceptăm schimbări în viața noastră... Copacul acesta făcea parte cumva din trecutul meu... Fără el mă simt lăsată în voia vântului. Am privit cu lacrimi în ochi lacul meu bătrân înghețat și l-am întrebat în gând de ce totul din viața mea dispare? De ce nu face ceva să schimbe timpul? Să îmi schimbe viața, să îmi schimbe destinul... Întrebări rămase fără răspuns... Mi-am plimbat degetele peste rămășița de trunchi și mi-am spus: Poate...poate o să mâne niște vlădițe tinere. Poate mai este o speranță. Dealurile au răsunat de chiotele copiilor care se dădeau cu sania și gândurile mele s-au îndreptat la întâmplările din viaț
Cuvinte amestecate, gânduri răsfirate și idei...în-cercate.