Tehnologie Amară

Pașii m-au purtat astăzi pe dealurile mele dragi pe lângă bătrânul meu lac. Și ce credeți că am descoperit? Copacul acela care era acolo lângă lac de când mă știu...nu mai e! Rămâne doar o amintire printre alte multe amintiri... Nu, nu-mi venea să cred. M-am uitat după el. Am cercetat locul și nu am găsit decât o parte a trunchiului lui. Cât de greu e să acceptăm schimbări în viața noastră... Copacul acesta făcea parte cumva din trecutul meu... Fără el mă simt lăsată în voia vântului. Am privit cu lacrimi în ochi lacul meu bătrân înghețat și l-am întrebat în gând de ce totul din viața mea dispare? De ce nu face ceva să schimbe timpul? Să îmi schimbe viața, să îmi schimbe destinul... Întrebări rămase fără răspuns... Mi-am plimbat degetele peste rămășița de trunchi și mi-am spus: Poate...poate o să mâne niște vlădițe tinere. Poate mai este o speranță. Dealurile au răsunat de chiotele copiilor care se dădeau cu sania și gândurile mele s-au îndreptat la întâmplările din viaț

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat

E ste posibil să știi că ai găsit sufletul pereche, dar să nu poți face nimic? Este posibil să știi că e tot ce ai căutat o viață întreagă, dar să nu faci nimic? Este posibil ca viața aceasta să-ți împovăreze sufletul așa de tare încât să nu mai ai încredere în nimeni? Este posibil, să vrei să speri? Î ntrebări la care aș vrea să pot răspunde, dar îmi lipsesc cuvintele. Fiecare dintre noi are speranță. Nu cred că am mai putea respira dacă acolo, în sufletul nostru, nu ar fi o fărâmă de speranță. Ea, doar ea, ne ridică de jos. Ea, doar ea, ne face să  respirăm după o durere insuportabilă. Ea, doar ea, ne face să visăm la zile fericite. Doar ea ne aduce zâmbetul pe chip. Z âmbesc spre voi, așa trist... Am lipsit. Știu. Câteodată îmi pierd acea fărâmă de speranță și atunci prefer să nu scriu. Apoi ea revine încetișor în sufletul meu și îmi spun: "Trebuie să scriu. Trebuie. Pentru voi și pentru mine!" Așa că... O poză făcută de mine, normal. În săptămâna acea

V -ați întrebat vreodată cum e inima unei femei? V-ați întrebat vreodată dacă inimile noastre, ale bărbaților și ale femeilor, sunt la fel? V-ați gândit măcar o secundă că poate noi, femeile, avem o "altfel" de inimă? Cât de capabili suntem să gândim cu inima? Cât de maturi suntem să luăm decizii fără inimă? Î ntrebări chinuitoare pentru mine în ultimele zile. Zile grele, zile în care munca a fost pe primul loc, în care mă bucur că pot lucra până la epuizare, ca să nu gândesc, ca să nu am timp de ...nimic. Îmi repet în fiecare zi: "Sunt bine. Sunt în picioare. Merg înainte. Pot!" Cât de greu e! Nespus de greu, dar nu vreau să las nici măcar o secundă să se vadă...pentru că ar însemna să gândesc cu inima, iar inima doare. O are, de ce inima? De ce inima doare așa de rău? Plângem după ce? După o iubire pierdută, sau după o persoană? Sau doar după o...obișnuință? "Femeile plâng mereu, ar spune un bărbat. Așa sunt ele!" Da, așa suntem noi. Suntem

Nimeni nu poate înțelege durerea unei mame când este despărțită de copilul ei. Este cum să spun, năucitoare. Te devastează pur și simplu. E ca și când peste tine vine ceva și te zguduie atât de tare încât nu mai poți să judeci, nu mai poți să respiri, nu mai poți să trăiești. Vă spuneam cândva că pe bunica mea, cu nume de sfântă am urât-o toată tinerețea mea, pentru că nu a știut să mă anunțe că tatăl meu nu mai e printre noi. Copil fiind am perceput viața cu ochii mei și cu sufletul meu de atunci. Nu am văzut durerea bunicii, care după ce-și îngropase soțul la câțiva ani și-a îngropat și copilul. Nu am văzut durerea din ochii ei de câte ori ne vedea pe noi! Ne certa permanent și era nemulțumită de noi...Astăzi, doar astăzi îmi dau seama că atunci când ne privea își vedea copilul, iar în zâmbetul nostru copilăresc, în râsul nostru fără griji, cumva ea simțea durerea adâncă a despărțirii atât de timpurie de copilul ei. Nu pot da timpul înapoi. Nu mai pot să-i cer iertare și să-i

"T e rog, nu închide ochii! Privește spre cerul împodobit de mii de stele, privește spre mine. T e rog, nu înceta să visezi! Visează la ziua de mâine, visează la fericire, visează la viitor. T e rog, nu închide ochii! Privește spre valurile mării care se sparg de stânci și nu se lasă înfrânte de nimeni și de nimic. T e rog, nu înceta să speri! Speră așa cum n-ai sperat în viața ta că totul se învârte... T e rog, nu închide ochii! Privește la fericirea din ochii mei, la zâmbetul meu. N u, nu închide ochii! Privește fericirea din fața ta! N u, nu închide ochii! Uneori e bine să vezi dincolo de aparențe,  dincolo de trăiri,  dincolo de întâmplările care-ți umbresc chipul.  N u, nu închide ochii! Fericirea te atinge,  fericirea te îmbrățișează,  fericirea îți sărută lacrimile care-ți izvorăsc din ochii tăi adânci,  fericirea te ia în brațele și îți oferă liniștea ei. F ericirea aleargă cu tine prin valurile vieții,  fericirea te ridică în brațe și te strâ

S ingurul lucru pe care-l știm este că trebuie să muncim ca să avem ...cât mai mult! Mă întreb eu astăzi, oare viața aceasta înseamnă numai muncă, muncă, muncă? Oare ne vom schimba vreodată? Oare vom înțelege că totul trece pe lângă noi și nu mai putem întoarce timpul. Că nu mai putem să ne jucăm în nisip cu îngerii noștri, că nu mai putem râde de primul lor dinte lipsă, că nu mai putem să ne prostim dansând prin sufrageria plină de jucării... Nu, timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nimic nu se mai întoarce. Copii sunt mari și uită să te sune, uită să vorbească, uită...tot. A stăzi m-am întrebat cât m-am jucat cu ei, cât le-am citit povești, cât timp le-am dat din viața mea. Și mi-am răspuns tristă, așa de tristă: tot timpul meu, toată viața mea. Î mi aduc aminte că inventam povești în fiecare seară. Aveam un personaj: Dino. Acesta era verde și făcea tot felul de năzbâtii. Normal că eu introduceam întâmplări din timpul zilei, ca să mai învățăm puțin din ceea ce am făcut!

<<Durerea îți întunecă mintea, îți taie respirația, te lasă fără suflu.   Strângi pumnii în disperare și nu lași lacrimile să curgă... Îți repeți iarăși și iarăși: Nu este corect, nu este corect... Privești în față pe cei care încearcă cu disperare să te facă să crezi că ești altă persoană, nu pleci capul. În durerea care-ți inundă ființa lacrimile se preling pe fața ta, însă rămâi cu privirea în față, nemișcată ca un brad în fața furtunii.  Nedreptate dusă la extremă... Sufletul se strânge asemeni unui copil care se ghemuiește lângă mama, așteptând să fie luat în brațe. Doar că sufletul rămâne singur, fără mângâiere. Îți duci mâinile la urechi ca să nu mai auzi, însă cuvintele răzbat dincolo de palme și inevitabil sufletul saltă convulsiv la fiecare atingere. Plângi.  Plângi așa cum nu ai mai plâns de când erai doar un copil și bunica ți-a omorât copilăria spunându-ți că tatăl tău nu mai e.  Plângi pentru tot, pentru toți, pentru tine, pentru iubirea care a murit. 

Oare dacă treci așa razant pe lângă moarte îți schimbi cu totul perspectiva asupra vieții? Oare totul se schimbă în gândire, în faptele tale, în bucuria de a trăi? Sunt întrebări care mi le pun de ieri. Mă tot gândesc cât de mult m-am schimbat eu după ce am fost cam așa ...cu un pas spre lumea cealaltă.  Știu că atunci când m-am trezit am simțit așa o liniște, o siguranță că trebuie să iau viața în piept, să hotărăsc singură asupra lucrurilor care mă fac fericită, asupra vieții mele. Cred că am repetat luni în șir: "Gata, e gata. Noi nu mai avem nimic în comun."  Se uita la mine și mă contrazicea cu cel mai frumos zâmbet din lume, expunându-și atât de convingător ideile lui încât spuneam..."bine, fie". Și mergeam mai departe deși știam că gândul lui nu e la mine, ci în altă parte. Mi-am adus aminte atunci de cartea "Arta coversației", a doamnei Ileana Vulpescu, care expunea așa de frumos cum femeia simte când este singură în căsnicie, când celăl

"Trenul trece încet prin ținutul de poveste. Albul imaculat al zăpezii e poleit de soarele care strălucește vesel pe  cer. Brazii sunt îmbrăcați în haina pufoasă și rece. Câte unul mai tinerel își mișcă crengile scuturându-și zăpada peste chipurile îmbujorate ale copiilor... Aya și-a pus ochelarii de soare și privește atentă pe geam. Nu vrea să povestească cu nimeni. Sufletul ei este așa de trist și pustiu, așa cum nu a fost niciodată... În compartiment e acum foarte multă lume și fiecare vorbește despre ceva... Un zumzet obositor, atât de obositor, își spune ea. Telefonul sună din minut în minut. E el... Se uită la ecran. Îi vede numele. Nu răspunde. Lacrimile-i străbat fața ajungând pe bărbie, unde ea le șterge încet. Nu poate vorbi, e prea greu. Cum să explice? Ce să spună? Cum să înțeleagă?  Nici ea nu înțelege! A fost așa de mândră de fiecare dată! Fiecare reușită a lui, îi făcea sufletul să tresalte. Simțea că ...e omul potrivit. Că visele lui, sunt și ale ei! I

S unt așa de amuzată de situația comică în care-am fost pusă în urmă cu câteva zile! Vedeți voi niciodată nu mi-am dat seama că femeia este văzută altfel în momentul în care are tocuri! Am simțit o dorință nebună să mă pun așa...la patru ace! Am vrut să-mi demostrez mie ce bine e să atragi toate privirile și de ce nu...să gândească: Uite ce am pierdut! ( Zâmbesc așa spre voi cu o sclipire amuzată în ochi!!! ) Așa că, sus pe tocuri și...am văzut viața cu alți ochi, am văzut admirație. Acest lucru mi-a dat speranța că într-o zi totul se va schimba, că într-o zi voi trece cu zâmbetul pe buze pe lângă toate persoanele din viața mea care mi-au făcut atâta rău... A șa că sunt foarte hotărâtă să port cât mai des tocuri, să privesc eu de sus! Vedeți voi, suferința aceea mare prin care am trecut m-a schimbat cu desăvârșire, sunt alt om. Da, știu o să-mi ziceți că mă contrazic. Nu, nu e adevărat. Ajut oamenii pentru că așa sunt eu, o să mă implic și mai mult la asociație pentru că am c

Adevărul este câteodată așa de dureros încât te pierzi în durere. Câți dintre voi aveți curajul de a privi adevărul așa gol goluț cum e, cu liniște, în față? Sunteți în stare să faceți acest lucru știind că sufletul vostru este tăiat bucată cu bucată și apoi călcat în picioare? Aveți tăria de a-l  privi în ochi  pe cel care vă spulberă viața cu o detașare uimitoare, din câteva cuvinte? Aveți puterea să înfruntați pe toată lumea? Nu, nu puteți să o faceți. Cei mai mulți dintre voi o să aleagă să trăiască în minciună știind că nu pot trece prin durerea aceea copleșitoare. Nu pot să-i condamn, e poate varianta cea mai ușoară a vieții... Dar viața aceea se mai poate numi viață sau doar compromis? Grele întrebări la început de an, șoptiți voi. Știu. Doar că acum când am intrat într-un nou an simt că nu mai trebuie să mă mint. Trebuie să privesc adevărul în față așa copleșitor cum e și să sper că pot să ridic fruntea să zâmbesc și să merg mai departe. Dar...ne spuneai că ești li