Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din mai, 2017

Dragostea...

Am avut câteva zile grele...amare! Uimitor e că de câte ori sunt la pământ, cineva reușește prin cuvintele pe care mi le spune să mă ridice de acolo. Eu spun așa: Dumnezeu mă ajută prin oameni. Cred cu tărie în lucrul acesta pentru că mi se întâmplă. Astăzi nu scriu la cartea mea, nu pot. Astăzi vă scriu vouă celor care aveți răbdarea și bunătatea de a citi cuvintele mele. Astăzi o să vă vorbesc penru prima dată despre dragoste. In săptămâna trecută un prieten drag mi-a spus așa: Incorect: cafea cu zahăr și dragoste cu căsnicie... Mai era ceva, dar nu mai știu ce! Eu...rețin în general esențialul!!! M-am distrat eu cu zahărul în cafea, dar...mă tot gândesc la partea a doua. De ce să nu se poată dragoste și căsnicie? E ceea ce ne dorim toți, e ceea ce visăm toți. Nu contează că esti bărbat sau femeie, toți vrem dragoste. Iar dacă e o căsnicie în care să fie dragoste cu atât mai bine! Așa am crezut până de curând. Acest lucru a fost crezul meu, a fost voința mea, a fost s

Fotografia...

Ieri am avut un sentiment acut de tristețe, astfel încât am fost incapabilă să scriu. Nu mi-am găsit locul, nu am reușit să mă concentrez la nimic...am dat vina pe vreme ( nori, ploaie, răcoare, așa...ploaie de mai, dar cu o senzație de ploaie de toamnă!!!). M-am învârtit toată ziua și am supărat pe toată lumea din jur ( Iară o luăm de la capăt!!!! au spus ei!!!) Astăzi... Mi-am dat seama de un lucru uimitor: Eram supărată că am terminat capitolul! Parcă sufletul meu a fost pustiu pentru că personajele mele oarecum și-au găsit locul, s-au regăsit! O să mă întrebați: De ce nu te bucuri? Păi mă bucur, dar ieri...a fost așa ...ca atunci când pui punct și o iei de la capăt. Ca atunci când spui gata și începi o altă viață. Poate pentru că într-un fel  sau altul personajele mele vor trăi experiențe noi, necunoscute. Există teama aceea a noului pe care eu o simt mai tare decât ele! Dar... E timpul...pentru încă un pas. Deci, o cafea lungă cu puțin zahăr ( deși ieri mi-a zis: să nu

Regăsirea de sine...

Astăzi e o zi mai specială. Am terminat un capitol știu ce va urma, dar încă nu am puterea de a-l începe...așa că... Ce este tristețea? E sentimentul acela care îți întunecă mintea și sufletul, care te face să nu-ți mai dorești nimic. E atunci când privești în jurul tău și simți cu toată ființa ta că toate în viața ta au luat-o razna. Sunt momente însă de tristețe pe care le simți doar pentru că nu ai o ordine în viața ta. Lacrimile sunt bune, dar dacă  nu vin ce să faci? Durerea? Durerea e întipărită pe fața ta... În zilele trecute o prietenă dragă mie mi-a spus că se vede pe fața mea tristețea și durerea. M-am uitat mirată la ea. Cât de mult încerc să ascund sub mască și totuși ei, prietenii mei văd! Uimitor. Viața, viața asta crudă își pune amprenta peste noi. Îmi place să râd, îmi place să zâmbesc, îmi place să vorbesc cu oamenii să le ascult poveștile de viață, să îi îndrum, să îi îmbrățișez...doar așa mă regăsesc pe mine. Mă caut pe mine, mă caut și nu mă găsesc pen

Doctorul sufletului meu...

Pas cu pas...înainte, că înapoi nu mai poți merge! Ba da. Poți merge înapoi cu gândul și să analizezi totul din toate părțile. Să vezi unde ai greșit și să-ți propui ca data viitoare să nu mai faci aceeleași greșeli. Câteodată o repeți de mai multe ori, greșeala, dar o faci nu pentru că nu știi, o faci pentru că ești conștient că așa e cel mai bine pentru cei dragi ai tăi! Nu e corect! îmi spun apropiații. Știu. Dar ce e corect în viața asta? Din dorința de a-i proteja de durere pe cei din jurul meu am făcut...n compromisuri! ( ca la mate!!!) Nu cred că am făcut bine. Să nu faceți ca mine. Atunci când vedeți că nu e ceva în regulă și vedeți că sunteți dat deoparte, să plecați cât mai departe. Să plecați! Pentru că cei pe care vreți să-i protejați VĂD, SIMT, SUFERĂ în rând cu tine, chiar dacă tu...ascunzi! Ieri cineva mi-a spus că eram...familia perfectă! Am zâmbit. Masca, masca a fost PERFECTĂ pe fața mea! Tot ieri am întrebat pe cineva de ce crede că viața aceasta îți face

Simțirea iubirii lui...

Un prieten simpatic de-al meu mi-a zis astăzi că în capitolul doi am schimbat perspectiva și că el...nu prea înțelege. Că e așa...oarecum încurcat. Eu i-am răspuns zâmbind că poate am fost prea...subtilă! Am promis însă că voi reciti tot pentru a vedea dacă au o continuitate. Eu spun că au! Poate pentru că eu văd ...totul, ceea ce cititorul nu poate. El vede pe rând, pas cu pas. În mintea mea povestea are un fir logic, dar nici măcar eu nu știu sigur ce urmează până nu scriu! Acesta e și farmecul! Pentru că realitatea vieții noastre se poate schimba dintr-o clipă în alta de la un cuvânt spus aiurea, de la o poză pe care o vezi și care te dă peste cap, de la o faptă pe care nu poți să o înțelegi.... Așa că...pentru cei care nu au înțeles: Aya i-a mai dat o șansă soțului ei. A crezut că poate fii fericită cu el și că în viața ei o să fie bucurie, fericire, liniște...așa cum era momentul acela din noapte când petalele de cireș zburau în jurul lor. Din păcate șansa s-a dus, a zburat

Înregistrările...

Oare se poate să ne vedem pe noi în diferite momente ale vieții? Așa ca o peliculă care se derulează încet și vezi tot ce s-a întâmplat în viața ta. Eu aș da dacă aș putea timpul înapoi cu douăzeci de ani... Douăzeci de ani...o viață de om. Nici nu mai știu dacă o viață frumoasă sau urâtă...doar viață. Mintea mea, mintea mă poartă înapoi. Sunt alta. Altă ființă. Nu cred că valorile mele de viață sunt schimbate, dar e ceva...ceva de care nu mi-am dat seama până acum... Să îți accepți statutul...sunt cuvintele celor din jur. Statutul? M-am uitat eu nedumerită. Adică? Da, statutul...mi-au spus cei din jurul meu, statutul de ...femeie singură. Vă spun sincer nu m-am putut dumiri multă vreme. Îmi venea să râd de prostia asta! Nu puteam să îmi imaginez ce înseamnă asta. Dar viața, viața asta păcătoasă mi-a arătat încă o dată și destul de repede ce înseamnă asta. O femeie singură e văzută ca...o femeie ...singură! Ce trist, când se pun etichete... tare trist. Eu am luptat o viață

Viața mea...pe sticlă

Astăzi am fost tare tristă...așa fără un motiv anume. Dar Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni tare buni...care mă ridică de la pământ de fiecare dată. Așa că astăzi am ieșit la o plimbare, care s-a transformat într-o ieșire la o cafea (a început ploaia!) și o discuție filozofică despre viață. Ce e corect în viața asta? E întrebarea la care am încercat să dăm un răspuns...în stilul nostru caracteristic cu umor și voie bună! Normal că răspunsul a fost: Nimic. În viața aceasta nu e nimic corect. DAR...depinde din ce unghi privești. Pentru că orice lucru este văzut din părți diferite de către oameni diferiți. Fiecare vede problema în felul lui. Astfel încât ceea ce mie mi se pare incorect pentru partea opusă poate fi corect! Și tot așa. Concluzia e că...viața e...nedreaptă. Că tu ești singurul care trebuie să îți accepți greșeliile și să mergi mai departe. Teoria o știm, dar practica...ne omoară! Te îmbrățișez cu mare drag prietena mea, pentru că reușești să îmi aduci zâmbetul p

În delirul tristeții...

Mă tot întreb cât de capabili suntem să trecem prin suferință. Bănuiesc că așa am fost făcuți ca să putem duce totul... Cei din jurul meu îmi tot repetă acest lucru. Că totul trece că toate se vor liniști...Dar ei nu pot să vadă ce e în sufletul meu. Durerea e atât de puternică încât simți că te sufocă, că nu mai ai aer să respiri. E ca și când cineva te-a întins pe o masă și taie din tine, taie...să-ți ia inima. Și e atât de aproape... Dar tu, tu încerci din toate puterile tale să oprești asta, încerci cu puterea minții să pui totul la loc, să închizi rănile, să așezi o alifie pe cicatrici pentru ca urma să se estompeze... Da. Cam asta simte un om care trece printr-un divorț...o durere amară. În urmă cu trei luni o doamnă doctor simpatică mi-a zis așa: Dumnezeu le dă oamenilor buni să ducă mai multe suferințe. Eu...m-am uitat mirată la ea, dar m-am gândit că poate așa e. Trebuie să văd realitatea...aceea că am puterea de a duce acea suferință. Acum două zile m-am întâlnit cu doa

Aya...

Oare  cunoaștem cu adevărat pe cineva? Cât de mult trebuie să stăm lângă o persoană ca să o cunoaștem? Eu...cred că putem sta ani de zile și habar nu avem cine e cu adevărat lângă noi. Pentru că există un moment când nu ne mai interesează cel sau cea de lângă noi, ci ne interesează problemele de familie, sau doar de noi sau de alte persoane ( asta e cel mai crunt!). Și uite așa viața trece, ți se pare că faci foarte multe lucruri, dar de fapt închizi ochii tot mai mult la tot ce se întâmplă în jurul tău. Devenim vrând, nevrând personaje care joacă într-o tragedie sau comedie (caz fericit!). Ce e un personaj? Oricine îți poate răspunde. Dar să-i dai viață, să-l faci să trăiască, să spere, să plângă, să râdă, să fie bun sau rău...e o provocare. Personajul nu e ceva real, e ceea ce își imaginează scriitorul. Nu știu cât am reușit să creonez personajul feminin în aceste scrieri, știu doar că m-am gândit mult la nume...și ieri mi-a venit așa deodată...Aya! Ciudat, nu? Deci...să o cun

Colț de rai...

Sunt câteva săptămâni de când am început să scriu și prima mea povestire a fost despre locul fără gânduri. Mă tot întreb însă dacă și alți oameni au acel...loc fără gânduri. Pentru mine locul acela a însemnat până acum o saptămână un loc în care mă regăseam, în care îi găseam echilibru. Realitatea aceasta crudă mi-a arătat că nu poți pune stăpânire pe un loc! Viața asta mă tot învață câte ceva... Așa că ...sunt în căutarea unui nou loc fără gânduri, unui loc de poveste, unui loc frumos care să mă inspire, care să-mi dea acele aripi să zbor. Interesant este că...am găsit ceva! Poate...poate... Astăzi o să-l vedeți pentru că personajele mele se vor afla acolo... Povestea continuă. Lectură plăcută! Capitolul II   Doctorul de suflete Colț de rai...  O bătaie sfioasă în ușă.   - Da...spuse o voce somnoroasă.   - Te-ai trezit?   - Da. De câteva minute.   - Tu?   - Eu?! Începe să râdă. Un râs frumos, baritonal, din toată inima. Ea se uită mirată la el și nu înțelege nimi

Suflete pereche...

Oare există suflete pereche? Părerile sunt împărțite. Unii cred unii nu, normal. Mă tot întreb dacă eu cred și sincer nu știu ce să răspund. De două ori în viața mea am crezut că am găsit sufletul meu pereche...de două ori m-am înșelat. Dar...sper! Sper că într-o zi pot să îmi spun sincer mie: este sufletul meu! Pentru...speranță...o să scriu partea aceasta. Sper să vă placă. Lectură plăcută! Capitolul II    Doctorul...de suflete 2. Suflete pereche... Eram în birou și lucram concentrat și puțin iritat de gândurile mele care nu-mi dădeau pace...Of... De ce am lăsat-o să plece? Puteam găsi atâtea motive să nu-i dau voie, dar dacă ea a vrut...nu am putut zice nu. Mi s-a strâns sufletul când am văzut-o că pleacă. Era îmbujorată, radia de fericire... Trei zile... Dacă se întâmplă ceva cu ea? Dacă o să-i fie rău? Nu o să-mi iert niciodată neghiobia! Of! Au trecut două zile...mai am una. Nici un semn, simt că...nu mai pot. Trebuie, trebuie să mă concentrez la ce am în față, e

Doctorul...omul

Uneori viața ne joacă feste. Se joacă cu noi parcă suntem toți niște marionete pe care le mânuiește într-o parte sau alta. Suntem de multe ori  în bătaia vântului și încercăm cu disperare să ne prindem de ceva sau cineva pentru a ne salva. Cineva apropiat mie îmi tot spune că sunt într-o furtună puternică, într-un ciclon și am trecut de ochiul acela de calm...și lupt acum să ies din ploaie și vânt. Eu...de multe ori aș vrea să mă las și să zbor, dar apropiații mă prind de fiecare dată și mă țin strâns într-o îmbrățișare mută...deși în jur e o urgie. Scrisul e minunat pentru mine. E modul acela ireal de a exprima gânduri, sentimente, dorințe prin personaje. Îmi place să dau viață personajelor, să le fac să trăiască, să experimenteze lucruri noi. Povesteam zilele trecute cu cineva care scrie  versuri minunate și îmi spunea că îi este greu să se transpună în personaje, în altcineva. Mi-am dat seama atunci că mie nu îmi este greu. Că este chiar un lucru ușor și plăcut. Poate e un dar..

Realitatea...

V-ați întrebat vreodată dacă sunteți pregătiți să vedeți cu adevărat realitatea din viața voastră? Eu mă întreb în ultima vreme tot mai mult. Am trecut de perioada aceea de negare,  dar nu în totalitate, îmi dau seama, dar...realitatea e atât de grea uneori în viața noastră încât refuzăm pur și simplu să o vedem. Poate sperăm că într-un fel sau altul ea se va schimba și o să ne fie mai bine. Ne amăgim doar pentru că ea rămâne acolo. Trebuie să o înfruntăm, trebuie...așa cum zice personajul meu! Ceea ce veți citi e...finalul pe care am refuzat de atâtea luni să îl scriu... Poate pentru că am vrut altul. Am sperat. Dar se pare că el a rămas la fel... Însă...a apărut ceva în ultimele zile! Dorința de a merge mai departe cu povestirea mea. Și asta e ceva care îmi dă iarăși....ARIPI DE VIS!!!! Așa că...lectură plăcută! Realitatea... Ceasul sună! Sună ciudat...parcă să-i trezească la realitate. O alarmă uitată, setată pe zile...doar că aici nu trebuia să sune! Încearcă să mai do

Durere amară...

Astăzi am fost întrebat ce legătură am cu povestea... M-am tot gândit, oare un scriitor trebuie să trăiască ceea ce scrie? Cred că nu. Mintea e cea care plăsmuiește întâmplări, locuri, personaje pozitive sau negative... Normal că te uiți în jurul tău și culegi informații, dar ideile vin din mintea ta, din sufletul tău, din ființa ta. Așa că... ceea ce scriu este...din mintea mea cea plină de idei! Povestea continuă. Sper că o să vă placă pentru că în curând apar personaje noi! Durere amară... Tresar la sunetul strident al alarmei de la telefon. Nu e a mea... Buimac, mă gândesc unde sunt. Simt doar căldura celor două brațe care mă înconjoară. Opresc alarma. Vreau să dorm. O aud cum vorbește veselă parcă nici nu s-a trezit din somn. Mormăi "vreau să dorm", "lasă-mă să dorm". Râde. O aud. Refuz să mă trezesc. Realitatea nu îmi place. Se lipește de mine și mă ține așa de strâns...încât sufletul meu tresaltă. parcă simte, simte că e... Of! Doamne! A ațipit

Pescuitul...

Încă un moment din poveste... Sper să vă placă. Pescuitul... Stătea pe bancă zâmbind... Se amuza teribil de copilul-bărbat de lângă ea... Cu undița lui, cu momeala care parcă nu i se potrivea deloc! Doamne! Ce simpatic! Se prefăcea doar că e foartă serioasă și că privește locul și lacul acela minunat, dar...printre genele dese îl admira așa cum era... Doamne, ce drag îi era! Nici chiar ea nu înțelegea de ce a ajuns să-i fie drag! Oare de ce viața i-a apropiat așa de tare? Of! Momeala aceasta! Nu reușea să o pună în cârlig! Nea Vecinu, simpatic spune:    - Păi...tu, niciodată nu ai fost bun pescar!    - Eu? spune el... Se întoarce grăbit spre ea să vadă dacă a auzit discuția. Ea tace și privește cu atenție maximă lacul...Apoi o vede cum închide ochii... Stă cu ochii închiși. Știe că această fericire e atât de rară, încât vrea să profite cât mai mult. Sufletul, sufletul îi râde, râde ca un copil mic, ca bebelușul când râde pentru prima dată în viață. Cât de simpatic este!

Casa de la lac...

Povestea continuă... Lectură plăcută! Casa de la lac... Deschid ochii și pentru câteva clipe nu știu unde mă aflu...Zâmbesc... Ce noapte! Cea mai frumoasă din viața mea...dar nu o să-i spun...e mai bine așa... Mă uit în jur, oare unde e? Unde a plecat? Inima mi se strânge dureros, oare... aud un zgomot și îmi dau seama că e aici. Uf!Uf! Mă întind și închid ochii lăsând razele de soare să se joace pe pleoapele mele înlăcrimate... Miros de cafea...E aici! Aici, lângă mine cu zâmbetul pe buze, cu privirea amuzată...Oare arăt atât de rău? Nu contează! Îmi dau cu mâna pe față și pe păr ca să-l aranjez cât de cât și i-au ceașca de cafea. Mâna îmi tremură puțin, dar încerc să ascund...Cum aș putea să-i spun că...doar el îmi face cafea și că e cea mai bună din lume. Că mă simt răsfățată, ținând în mâini ceașca fierbinte...  E atâta liniște! Nu trebuie să spunem nimic, ne privim și simt cum ne contopim...     Razele de soare se joacă acum pe trupurile noastre îmbrăț

Decizii

Am învățat în decursul anilor că deciziile ne aparțin. Uneori sunt decizii bune, alteori greșite total, dar ale noastre sunt! Trebuie să ne lovim de ele ca să putem învăța. Poate de aceea e important să lăsăm copilul cât de mic e, să ia decizii singur. E atat de greu însă, ca părinte, să faci asta! Mai ales într-o societate ca a noastră plină de prejudecăți și de concepții de viață greșite. Eu, am luat de multe ori decizii greșite, doar că îmi dau seama singură că nu vreau să învăț! Și o să vă spun motivul pentru care am refuzat de atâtea ori să învăț din greșelile mele. Nu pentru că sunt încăpățânată, nu...( poate puțin!!!!) Pentru că eu cred în BUNĂTATEA care se găsește în OM! Mă uit la om, orice om pe care îl cunosc și caut bunătatea. Și o văd și o cred și fac tot posibilul să reușesc să vadă și omul acea bunătate...Dar parcă au ochii închiși și nu vor! Parcă dimpotrivă nu știu cum să îmi arate răutatea din ei! Primesc și răutatea că nu am de ales, dar sufăr, sufăr îngrozito

Stropul meu...de fericire!

În ultima săptămână nu am putut scrie. E complicat. Părerile sunt împărțite: unii îmi spun să scriu pentru că în felul acesta o să mă simt mai bine, alții îmi spun să nu scriu pentru că într-un fel sau altul retrăiesc...totul! Oricum eu scriu numai atunci când...simt că îmi picură cuvintele din minte și din inima mea... Ele, cuvintele, sunt lacrimile mele așternute peste sufletul meu. Mă tot gândesc de o vreme că trebuie să termin o poveste pe care am început să o scriu în ianuarie și la care nu am putut să-i fac un final! De fapt finalul era în mintea mea, dar era așa de trist încât nu am putut să îl aștern pe hârtie! Cred că e timpul! Dar înainte trebuie să citiți altceva. E continuarea povestirii "Vânt de primăvară". Povestea aceasta este...imaginație, este ceea ce cred eu că și-ar dori fiecare dintre noi să trăiască. Noi, aceștia atât de încercați de soartă!                                                           Stropul meu...de fericire! "S-a r