Tehnologie Amară

M i-am prins maci în păr și am privit așa spre voi cu tristețe. Amintirile uneori ne fac așa de rău. Îți fac sufletul să tresalte în durere. Te pun la pământ și e așa de greu să te ridici, să te scuturi de ele...să mergi mai departe. Atât de greu. Aș vrea să schimb trecutul, dar știu că nu pot! Aș vrea să transform durerea pe care am simțit-o atâta timp în liniște, dar e imposibil. Aș vrea să presar o fărâmă de fericire peste amintirile mele triste, dar nu pot schimba amintirile. M ă uit cu uimire la fiecare chip drag de lângă mine și mă minunez de cuvintele pline de speranță pe care mi le adresează. Dar nu înțeleg cum aș putea fi model pentru cei de lângă mine și...pentru cei dragi, nu. Oare de ce? Întrebări chinuitoare... Fără răspuns. A stăzi e o zi în care sunt tristă. Atât de tristă! Dar e prima dată după mult, mult timp când nu fug de tristețe, nu o ascund, nu îmi doresc să dispară. E timpul ei. E momentul să o accept ca să pot merge mai departe. Știu, ridicați din s

P rivesc spre voi așa cu fericire în priviri. După vizita mea la Castelul zânelor, cum îmi place mie să-i spun, inima mea s-a liniștit, gândurile mi s-au limpezit și astăzi privesc viața simplu. Nu mai caut să găsesc ceva ce nu este, nu îmi mai imaginez ceva care nu poate fi, ci privesc adevărul în față cu detașare, cu determinare și cu...bunătate! Dacă vă întrebați de ce bunătate, să știți că aceasta nu se poate șterge din sufletul cuiva. Că atunci când reușești să o câștigi, ea rămâne acolo pentru totdeauna, indiferent cât de mult încearcă ceilalți să te schimbe sau să îți demonstreze că nu o ai! Î n ultima lună m-am tot întors cu gândul la copilăria mea. La felul în care m-au educat părinții mei și la timpul acela... Frânturi de imagini îmi apar în fața ochilor. Joaca împreună cu frații mei și cu prietenii noștri printre blocurile care erau în construcție, cozile la care stăteam ore în șir ca să luam pâine sau lapte pentru că părinții lucrau... Duminica, când plecam să vedem u

C ând viața te încearcă așa de tare ajungi să te detașezi cumva de tot ce e în jurul tău. Sau mai bine spus să vezi lumea prin alți ochi. Lucruri care până ieri erau așa de importante, acum le vezi așa de simple și fără rost. Mă-ntreb oare de ce m-am zdrobit o viață întreagă pentru...nimic? De ce am făcut totul și apoi am ajuns la...nimic? Acum, știu că viața aceasta se aseamănă unui castel de nisip făcut pe malul mării. El este frumos doar că apa îl dărâmă cu fiecare val. Așa necruțător. Fără să întrebe, fără să-i pese, pur și simplu. Așa și viața noastră, oricât de mult ne străduim nu reușim să înaintăm nici măcar un pas.  Suntem expuși în fața apei care vine și tot sapă până distruge tot. Nu ne rămâne decât să reconstruim, cu multă atenție, poate mai departe de apa mării... Castelul vieții noastre. S ă iei viața de la capăt. E o idee care nu-mi dă pace de o lună de zile. Mă tot întreb cum să încep iarăși? Cum să am încredere în oameni? Sau mai degrabă de ce aș mai avea

A m revenit! M-am gândit mult în zilele acestea cât de greu e să accepți adevărul, cât de ușor e să crezi ceea ce ți se spune mereu și cât de nedreaptă e viața cu oamenii buni. Atât de nedreaptă! Nu am avut forța necesară să aștern cuvintele... Uneori închid ochii și încerc să-mi aduc aminte momentele frumoase din viața mea. Sunt puține, dar trebuie să le văd cu ochii sufletului, ca să nu spun că am trăit degeaba. Mă gândesc la ele, le prind printre rănile sufletului meu și le las acolo ca să nu uit nimic. Viața, viața mi-a arătat că fericirea e rară, că totul se poate schimba de la o clipă la alta. Că uneori ceea ce simți e mai bine să ascunzi cu mare grijă în sufletul tău, pentru că oamenii profită de fiecare slăbiciune din partea ta. Viața m-a învățat că nimic nu e ceea ce pare! Viața m-a educat să zâmbesc chiar și atunci când lacrimile izvorăsc din ochii mei. Viața... P rivesc cu uimire spre cei din jurul meu, pe care i-am crezut cei mai apropiați mie și-mi spun în suflet

S unt zile întregi în care m-am gândit la sentimentul de abandon. Cum să vă zic, eram cam așa ca un copil mic care stă uimit în fața unui lucru pe care nu l-a văzut niciodată. Mă uitam în gol fără să pot vedea, auzeam dar nu înțelegeam nimic din jurul meu, respiram dar uitam că trăiesc, zâmbeam mecanic...mască pe fața mea! Nu am putut defini sentimentele care-mi chinuiau inima și mintea. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă cu viața mea. Nu pricepeam care este motivul pentru care ajunsesem așa. A cum, după un an, sunt sigură că sunt foarte mulți oameni care trec prin ce am trecut eu, că nu sunt singură în durerea aceasta a despărțirii. Că totul se repetă, că fiecare om din partea cealaltă procedează la fel, că au aceleași cuvinte jignitoare, că urăsc din tot sufletul persoana de lângă ei pentru simplu fapt că nu o mai doresc. Cum să spun, se răzbună în cel mai josnic mod pentru că viața te-a așezat acolo! Ciudat. Pentru unii oameni imposibil de imaginat, dar atât de crud pe

S unt zile în care tristețea mă cuprinde în brațe, apoi îmi revin și îmi spun că viața merge înainte indiferent dacă ești trist sau vesel. Așa că încerc să descopăr frumusețea unor locuri pentru a-mi mângâia sufletul trist și pentru a prinde curaj! Știu o să râdeți dar viața aceasta nu poți să o trăiești decât cu mult curaj și determinare. Am învățat asta în ultimul an când m-am lovit de nenumărate ori. Câteodată nu am repetat greșelile, dar de cele mai multe ori le-am repetat, așa pentru că sunt un om tareeee încăpățânat! Ce să mai zic, important e că-mi asum greșelile pe care le-am făcut și pot merge mai departe cu multă încredere că Dumnezeu îmi va rândui liniște și de ce nu, fericire! Sunt o optimistă într-un ocean de tristețe! Frumos, nu? Î n zilele trecute am revenit la trenul meu drag. Și ce credeți voi, așa ca să încep vara cu veselie iată-mă în tren spre Cetatea Sighișoarei în singurul vagon al trenului. Păi am fost de-a dreptul șocată când am văzut un singur vagon. Mă t

Viața e frumoasă... Când începi să vezi lumea în culori. Culorile vieții îți mângâie sufletul și mintea ta o ia razna. Razna e simțirea vieții și dansul inimii tale. Inima bate nebună în dorința uriașă de a spera. Speranța zboară spre cer aducând razele soarelui în sufletul tău! Sufletul privește, învață și râde spre cerul senin pictat de norii pufoși. Norii ascund picăturile de ploaie și zâmbesc șăgalnic spre tine. Zâmbetul înflorește în mintea, inima și sufletul tău și viața prinde culoare... Culorile vieții mele se revarsă spre mine din fiecare floare perfectă, din fiecare fir de iarbă, din apele bătrânului lac și din zâmbetul oamenilor care mă salută.  Viața mea...merge înainte. Paginile vieții nu se mai pot da înapoi așa că nu-mi rămâne decât să citesc mai departe în marea carte a vieții. Pas cu pas străbat fiecare cuvânt și deși am sufletul îndoit zâmbesc, zâmbesc așa cum nu am mai zâmbit de ani de zile. Nu contează că în momentul următor lacrimile mele vor izvorî

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi, așa simpatic. Viața nu îmi dă nici o șansă la bucurie. De câte ori spun că mă liniștesc iarăși vine ceva peste mine. Și inevitabil nu mai am aer să respir... Dar încerc pe cât se poate să stăpânesc tristețea pentru că îmi doresc din suflet să zâmbesc și să mă bucur de câte clipe am. Ieri prietena mea bună îmi tot repeta cât de vulnerabili suntem în fața sorții, că într-o clipă totul se poate schimba. Că azi ești, mâine poate nu. Am înțeles ideea, dar tristețea nedreptății suferite nu mi-o poate lua. Așa că fac ceea ce știu mai bine, încerc să accept tristețea ca să pot să o controlez eu pe ea, nu ea pe mine. Și iată că am reușit! Încă respir, vorbesc, gândesc și cel mai important scriu. Trebuie să vă mărturisesc că m-am gândit serios să mă opresc din scris, dar... Aseară am primit un mesaj care m-a impresionat foarte mult. Sincer, am rămas cu gura căscată! Mesajul este al meu și nu o să-l reproduc. Sunt egoistă! Dar ideea că nu sunt

Viață ciudată m-ai pus iarăși la pământ! Mi-ai arătat încă o dată că nedreptatea triumfă, că oamenii sunt răi! Dar... Dar Eu am învățat. Am învățat să nu mă consider învinsă. Am învățat că dacă sunt întinsă pe pământul rece pot vedea norii, soarele mă încălzește, ploaia mă spală, vântul mă mângâie și-mi șterge lacrimile. Și pot visa!  Am învățat că uneori când crezi că ai câștigat, de fapt ai pierdut cel mai mult! Am învățat că uneori când pierzi câștigi! Și, da, am stat întinsă în iarba înflorită o jumătate de oră, dar apoi m-am ridicat și am alergat. Când nu am mai avut suflu am mers, dar nu m-am oprit. Știți de ce? Pentru simplu fapt că pot! Pentru că nu mi-este rușine de nimic. Pentru că am fost, sunt și voi fi același om. Și m-am gândit, sincer, la voi. La ce v-am învățat de un an de zile: că în orice rău există o parte bună. Cu fiecare pas făcut mă întrebam: Care este binele din tot răul acesta? Sunt puternică! am strigat în ființa mea. Sunt o fire veselă! am zâmbi

V-ați simțit vreodată singuri în lumea aceasta mare? Ați stat pe loc într-o mulțime în continuă mișcare? Ați privit fără să vedeți? Așa am rămas eu după o întâlnire întâmplătoare... Mă tot întreb de atunci: Ce este întâmplător în viața aceasta? Viața mi-a demonstrat că toate au un rost. Și atunci să sper? Să cred? Să am încredere că într-o zi o să fie iarăși lângă mine? Greu...atât de greu. Nici măcar în cele mai groaznice vise nu vă puteți imagina, dar eu sunt un om care și-a promis că zâmbește, că înfruntă fiecare încercare cu râsul acela din toată inima. Și asta vreau să fac, spre uimirea unora, sau în ciuda altora!( încerc să trag cu ochiul! nu prea îmi reușește, dar ce să faci!) Trebuie să vă spun că mi-am cumpărat și volumul III al cărții 1Q84 de Haruki Murakami. Și normal l-am citit. Dar de data aceasta, sincer, nu m-am grăbit. Am vrut să o citesc așa domol, încetișor. Să o savurez! Sunt multe lucruri care m-au pus pe gânduri, sunt multe idei care zile întregi nu

Privesc spre voi cu zâmbetul în privire, cu bucurie și bunătate. Așa simpatic! Astăzi a fost o zi senină după mult, mult timp. Sunt așa de liniștită, sunt așa de mulțumită de mine, de felul în care m-am comportat în acest an cumplit încât chipul meu e plin de zâmbet. A fost prima zi după foarte mult timp în care m-am gândit serios la cartea mea. Și sunt așa de încântată. Ea prinde contur în mintea mea. Personajele, acțiunea, tot! Ei, ce ziceți? Știu o să râdeți, dar de o săptămână scriu pe toate hârtiile posibile. Am numai hârtiuțe scrise cu creionul peste tot. Cumva mintea mea s-a descătușat încă o dată. Așa că scriu și scriu...E atât de bine! Dar să revin la realitate! Realitatea mea e cumplită, dar eu încerc să o fac frumoasă indiferent de ceea ce se întâmplă. Viața mi-a arătat că nu are rost să plângi după nimeni, pentru că oricine poate fi înlocuit. M-a învățat că nimeni nu este lângă tine când ai nevoie, că trebuie să te descurci singur chiar dacă sufletul tău e plin de fri

D e câte ori în viața voastră ați pus punct? De câte ori ați suferit așa de tare încât ați simțit că totul se termină? De câte ori ați urlat așa de tare încât viața s-a scurs din voi? Vi ața...viața ciudată ne dă, apoi ne ia și ne dă iarăși. Suntem însă capabili să pornim la drum, să sperăm iarăși și să zâmbim destinului? Poate unii o să-mi spuneți un DA cu toată hotărârea, alții doar șoptiți trebuie să poți. ..Cine știe, alții urlați pur și simplu NU. Mă întreb de două săptămâni în fiecare zi, în fiecare moment al zilei, în fiecare clipă: Oare pot? Pot trece peste pustiul care-l simt în sufletul meu, peste durerea dincolo de ființa mea, peste sufletul meu înghețat în suferință? Îmi tot șoptesc: poți, trebuie să poți! Mă uit cu uimire în jurul meu și văd că lumea merge înainte, că toți din jurul meu au propriul drum, că zâmbesc, râd și sunt fericiți. Zâmbesc și eu și mă bucur din suflet pentru ei, dar sufletul meu... A m învățat... Am învățat să nu mai trăiesc din iluzii, să