Tehnologie Amară

       Î ncercăm să fim. Să fim noi. În fiecare clipă a vieții noastre. Ascundem oare sub trăsăturile feței adevărata fire? Zâmbim și cei din jur ne văd fericiți? Plângem sau lăcrimăm și cei care ne observă spun ”Vai ce supărat e!” Ne furișăm prin viață cu zâmbete false, cu prietenii închipuite, cu relații făcute din interes, cu...câte și mai câte! Dar noi, noi unde suntem? Cum viiem? ( cred că inventez cuvinte, dar pare atât de potrivit aici)       A ți uitat? Am uitat?                                                                                                                                            D oar câți ani au trecut de când stăteam închiși în case de teamă. O teamă indusă, repetată în miez de noapte. Anunțurile de la 12 noapte! Și parcă totul s-a șters cu buretele. Totul. În jurul meu sunt oameni bolnavi, mai bolnavi decât atunci, dar nimeni nu mai oprește timpul în loc. De ce? Zâmbim mai frumos? Plângem mai cu folos? Nu. Nu și iarăși nu. Viiem.       P ână și întrebări

       Cine ești în lumea aceasta mare? Unde îți dorești să fii peste o clipă, o zi sau un an? Cum reușești să înfrunți fiecare zi din viață? Cu privirea plecată în înfrigurarea sufletului sau zâmbind senin spre cerul îmbujorat al dimineții?      Cine ești tu? În mulțimea destinelor ne pierdem, ne micșorăm până la un fir de suflet tremurat. Cum îți învingi teama de nou și răzbați deasupra inimii? Încredere înzecită în gândul tău răzleț, care străbate nemărginirea lumii.      Cine este el? Fantasmă a proprilor emoții, trăiri agățate în gânduri deșirate pe covorul vieții. Idei risipite în vântul primăvăratec, idei cu sens și fără sens, în îngemănare absurdă a senzațiilor, a simțirii, a trăirii la limită. Cu sens. Fără. Azi. Ieri. Mâine.      Cine suntem noi? Suflete îngemănate în dureri neștiute, în speranțe deșarte, în inimi pustiite de doruri nenumărate. Un gând, o idee încrezătoare, aducătoare de speranțe. Împărtășite sau nu. Dorite. Voite. Putere aducătoare de viață, de durere și