Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din iunie, 2017

Chip de sfântă...

Am lipsit câteva zile...așa câteodată totul în jur o ia razna și oricât îți dorești să faci un lucru parcă nu-ți iasă. Sunt încă la cântecul meu, cel al firului de iarbă, pe care-l repet în fiecare zi, dar încă nu am trăirea! Ce să fac! Dar mă străduiesc. I-am spus unei prietene că trebuie să-l asculte ca să înțeleagă ce am scris și...a ascultat. Mi-a dat dreptate. Cântecul se numește "Firule, măi fir de iarbă". Încercați! V-am mai spus, sigur mă repet, dar nu pot să nu o fac. În jurul meu am oameni extraordinari, care mă susțin și care îmi dau încredere în mine. Scrisul e modul meu de a rezona cu ceea ce mă înconjoară, e modul meu de a simți, e trăirea mea proprie, dar și a personajelor... Scrisul e fericirea mea! Primele mele scrieri pe care le-am dedicat soțului meu au fost poate, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase...poate pentru că acolo am simțit fiorul... Astăzi voi încerca ( am emoții, sincer!), voi încerca să scriu pentru o persoană specială... De ce?

Cântecul firului de iarbă

Ani de zile mi s-a spus că nu văd realitatea, că trăiesc într-o lume de vise, o lume ireală, o lume a imaginație. Atunci am fost supărată, dar acum nu mai sunt. Nu. Nu am trăit într-o lume imaginară am trăit într-o lume reală, de o realitate dureroasă, doar că eu am continuat să cred, să sper, să visez la lumea aceea bună și frumoasă. Astăzi nu mai sper... Astăzi nu mai visez... Astăzi nu mai cred... Azi...însă sunt așa de liniștită. Pentru că pot zâmbi, pentru că pot plâge, pentru că pot râde, pentru că pot să-mi port tristețea și nimeni nu îmi spune să nu o fac! Nu sunt fericită, nu...doar puțin mai liniștită. De două zile încerc să învăț să cânt un cântec. Un cântec frumos, un cântec duios. Și? o să mă întrebați voi. Ce mare lucru, cântă! Nu înțelegeți...e lucru mare, e greu de cântat. Păi nu ai voce? ridicați voi din sprâncene. Ba da...am și darul acesta, dar... Dar? spuneți voi nerăbdători. Pot să cânt, nu asta e problema. Dar...e trăirea. Vocea mea trebuie să simtă,

O iubire de poveste...

"Aya stă aplecată asupra ultimilor pagini scrise. Le tot citește și recitește, dar parcă ceva, ceva nu-i place. Nu își dă seama ce, dar e ceva... Se încruntă, începe să se plimbe prin cameră, cu pași mici și apăsați vorbind singură...   - Lipsește ceva! Dar ce? se întreabă ea supărată că nu-și poate da un răspuns. Pune foile jos și supărată deschide ușa pentru a se plimba până la lac. Încremenește. În fața ei...e...el! Se holbează la el fără să scoată un cuvânt. Ce caută aici? se întreabă ea supărată. Asta îi mai lipsea! Nu-i de ajuns că nu poate termina carte, acum a mai venit și ...el! El...zâmbește cu ochii senini și așteaptă...o primire... Aya se încruntă furtunos, se întoarce făcând o piruetă de toată frumusețea, intră în casa și îi trântește ușa în nas.   - Hei! se aude de afară. Deschide.   - Nu. Nu ai ce căuta aici. Nu ai nici un drept.   - Nu am venit până aici să plec! spune el pe ton hotărât.   - De parcă îmi pasă! răspunde Aya de-a dreptul furioasă. Bate

CURCUBEUL...

"Aya, se întoarce acasă unde nu o așteaptă nimeni. Își găsește casa așa cum o lăsase cu câteva luni în urmă. Cei doi copii urmau să vină în câteva zile... Sunt pe punctul de a-și întemeia fiecare o familie. Se gândește cu drag la ei: sunt lumina ochiilor ei, sunt bucuria împlinirii unei vieți zbuciumate. Ea are câteva zile să se pregătească sufletește pentru vizita lui Rareș și a fetei ei, Lena. Ceea ce le va zice nu e un lucru tocmai plăcut. [...] S-a hotărât așa dintr-o dată că va merge la casa de la lac. I-a sunat pe copii și le-a zis că-i așteaptă acolo peste o săptămână. Erau mirați, nu înțelegeau de ce mama lor mai vrea să meargă acolo... Dar ea le-a zis calmă, foarte calmă că așa simte...că așa vrea și i-a rugat insistent să nu îl anunțe pe tatăl lor de decizia ei. Casa de la lac, e numai a ei! Au ascultat-o pentru că o iubesc și pentru că-i sunt alături în perioada aceasta așa de grea a vieții ei. [...] După culegerea cireșelor de iunie Aya s-a împrietenit cu tanti

Cireșe de iunie...

"O trezește bătaia insistentă în ușă. Încearcă să deschidă ochii, nu-și dă seama unde e, a adormit aseară târziu în noapte lucrând din greu la cartea ei... Bătăile continuă...   - Vin acum, strigă ea dându-și seama că e la casa de pe lac. Se ridică de pe canapeaua inconfortabilă pe care adormise și așa cum era în pijama și cu ochii mijiți de somn se îndreaptă spre ușă.   - Da, spune ea între două reprize de căscat...da. Descuie ușa și în fața ei e vecina cu cana cu lapte într-o mână și cu un coș plin de legume în celălalt.   - Păi nu v-ați trezit? întreabă ea curioasă, scormonind cu privirea dezastrul din casă.   - Nu...am lucrat până târziu, zise Aya somnoroasă. Haideți înăuntru! Vecina privește foile răspândite peste tot în casă... Unele sunt corectate cu roșu, altele cu verde, pe unde te întorci e numai hârtie...Și cărți, multe cărți!   - Vă rog, spune Aya căscând, numai să nu deranjați nimic. Știu că pare un dezastru, dar eu știu fiecare parte din ceea ce e aici. Vec

Culorile verii...

"Cât de trist... Lacul...e tot acolo... Pomii sunt împodobiți cu fructe, parcă e sărbătoare! Mâinile ei ating în treacăt fiecare frunză, fiecare fruct și gândul...gândul zboară departe la zilele acelea de primăvară... Cât de trist... O lacrimă străbate încet fața ei încremenită. O lacrimă... E liniște...de data aceasta a venit singură. Nu știe că e aici. Nu ar avea de ce să știe... El are viața lui...a ales să iubească altă femeie... Păcat. Toți spuneau că sunt suflete pereche! Cât de trist... Aya se așează tăcută pe bancă și privește lacul. Câinele stă tolănit la umbră și una dintre pisici s-a întins leneșă în brațele ei...O mângâie absentă și-i vorbește în șoaptă... Și-a lăsat lucrurile jos în casa cu obloane verzi și a ieșit repede ca nu cumva amintirile să o copleșească... Vecina simpatică i-a explicat rostul lucrurilor, dar...ea nu are de gând să... O să se odihnească. Trebuie să ia o hotărâre. Ce va face mai departe e greu, foarte greu... E viața ei! își spune e

Două luni...

Ce este fericirea? Offff...iară începe...spuneți voi. Da! Astăzi vorbim despre FERICIRE! De ce? o să mă întrebați. Păi...pentru că simt nevoia de a...lua fericirea  să o întorc pe toate părțile, să dau cu ea de pământ și să o arunc până la cer, iar apoi...să o prind în brațele mele tremurânde! Ia-o încet...o să șoptiți voi...încet... Mă tot întreb de o vreme oare putem exprima starea aceea de fericire? Cum aș putea să o fac? Cum? Fericirea, fericirea e o clipă în care sufletul e plin de o adâncă bucurie. Ia-o încet...șoptiți voi...încet... Da...încet... Fericirea e...zâmbetul acela blând și bun pe care îl împărtășești celuilalt. E sclipirea de diamant din ochii care se îmbrățișează cu sfială, dar cu dorința de a proteja... Fericirea e...momentul în care două suflete se întrepătrund, se joacă, râd și devin unul! Ia-o încet...șoptiți voi...încet... Da...încet... Fericirea e... clipa în care vezi pentru prima dată chipul de înger al copilului tău... Când îi atingi mânuțe

Ireal sau real?

După câteva zile pline de emoții puternice, de altfel emoții frumoase, boala asta bat-o vina și-a făcut de cap! Ce să fac, să o cert? Păi nu pot! Ea săraca își vede de treaba ei, eu nu prea am grijă! Astăzi cînd fiecare părticică din corp își striga durerea, eu mă certam pe mine: Ai dansat, ai țopăit și ai chiuit alături de toți! Ba chiar le-ai luat-o înainte și astăzi te plângi! Așa că...boală, pleacă! Lasă-mă! De câteva zile îmi răsună în minte cuvintele următoare, pe care le-am găsit întâmplător:    " Noi astăzi trăim prezentul...care e viitorul trecutului". Cuvintele sunt ale părintelui Arsenie și îmi dau mari bătăi de cap. Poate o să mă întrebați de ce? Pentru că nu am privit niciodată astfel viața. Niciodată nu m-am gândit că prezentul e viitorul trecutului. Iară te-ai apucat de filozofie! o să ziceți voi. Da...poate. Încerc cât se poate de mult să-mi mișc mintea! O să râdeți de expresie, dar e obligatoriu să o pun în mișcare, altfel boala asta...își face de c

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea... Așa mă simt. Așa sunt. Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți. Draga mea prietenă și dragul meu prieten, Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun. In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită. Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu! Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi. De ce? o să mă întrebați. Păi pentru că indiferent ce cred

Mama...

Cât de capabili suntem să judecăm corect în momentul în care viața ne pune în situații limite? Puteți face acest lucru? Ce-ți veni iară? o să ziceți voi...Încă o filozofie de-a ta? Nu. Doar un gând care astăzi nu mi-a dat pace deloc! În viața aceasta a mea...am avut mai multe puncte de cumpănă. Unele deosebit de grele, altele poate puțin mai ușoare, dar la momentul producerii mi s-au părut foarte greu de purtat. Nu am de gând să vă povestesc astăzi de punctele acelea de cotitură din viața mea...aș vrea însă să vă spun că deși permanent am fost văzută ca o persoană blândă, simplă și care...nu este în stare să ia o decizie, eu am reușit să ridic capul și să depășesc momentul! O să îmi spuneți că sunt...modestă! Eu voi zâmbi în stilul meu caracteristic, un zâmbet din care nici măcar cei mai apropiați prieteni nu pot desluși nimic și...o să zic: Da, sunt un om modest. Dar am o tărie de caracter pe care puțini o au. Am o putere de revenire formidabilă. O am! Nu mă întrebați de unde

Timp de jale...

Doină, doină cântec dulce Când sunt trist, unde m-oi duce? Astăzi o tristețe fără seamăn străbate ființa mea. Nu pot să-mi explic sentimentul, nu înțeleg motivul, dar e acolo în sufletul meu... Cântecul de jale îmi răsună în urechi, e durerea răbufnită într-o tânguire... O tânguire plină de jale, o tânguire plină de DOR.. Toată ziua m-am gândit la scopul meu din viața aceasta... Scopul? o să mă întrebați. Ce-ți veni iară? Da. Scopul. Fiecare dintre noi are un scop și spre el tinde mereu, acesta dă sens vieții... Când nu îl mai deslușești ce faci? vă întreb eu astăzi pe voi. Ce faci? Tânguirea...e în sufletul meu și se lovește de pereții inimii mele...Se aude ca un ecou, iară și iară... Care este SCOPUL meu în viață? Care? Mă ghemuiesc ca să prind cumva sunetul și să-l opresc. E prea mult, e prea mult! Hei! Ce faci? o să strigați voi la mine. Ieri spuneai că ești o fire pozitivă! Azi? Da...da sunt...în general, dar azi e ...doar o presimțire. Nu te lăsăm, o să ziceți v

VISUL MEU...

V-ați dorit vreodată ceva atât de mult încât vă gândiți mereu și mereu acolo? Eu da. De câțiva ani mă gândesc să scriu. Eram așa de convinsă că trebuie să scriu încât am rugat o mulțime de persoane să mă ajute să-mi împlinesc visul. Se uitau la mine, cam așa: vai săraca... Cel mai greu a fost că nici cel mai apropiat om nu a crezut nici o clipă în VISUL meu. A râs de mine și permanent mi-a spus că...nu voi putea face asta. Și... am renunțat de fiecare dată la VISUL meu... Timpul a trecut, dar în mintea mea a rămas ideea fixă că trebuie să scriu, că precis cei care vor citi se vor regăsi în cuvintele mele și vor învăța să nu facă aceleași greșeli ca mine. La sfârșitul anului trecut am aflat ca am o boală autoimună. A fost, ziceam eu atunci, picătura care a umplut paharul. Habar nu aveam că viața o să-mi dea ...mai mult. Dar să revenim, când am aflat pentru mine, care mă plângeam de o bună perioadă de timp că am ceva ( și nu mă credea nimeni!) a fost ca un trăznet. Atunci am real

Copacul amintirilor frumoase...

În ultimele zile am lăsat într-un colț al minții mele ideile și personajele cărții pe care cu timiditate, dar și cu un oarecare curaj nesăbuit am început să o scriu. Recitind rândurile scrise nu sunt foarte mulțumită, dar mă bucur că mi-am găsit curajul să o fac. Dacă vă plac sau nu, nu știu, dar atâta timp cât se citesc, eu sunt fericită!  Mă tot întreabă oamenii în ce lume trăiesc eu? Mă uit mirată la ei și îi întreb: Voi, voi în ce lume vreți să trăiți? Una mai bună, sau una rea? Lumea...e formată din oameni. Aceștia sunt...oameni! Pur și simplu! Nu poți să spui despre unul sau altul că e rău sau bun.  De ce? o să mă întrebați. Păi pentru că un om poate reacționa diferit: cu unii poate fi mai aspru, cu alții mai bun. O să spuneți că acel om e prefăcut. Eu nu cred, cred că așa sunt oamenii...Sau poate... Lumea mea...lumea mea de vis! Lumea mea de vis este frumoasă! Mă înconjor de oameni pozitivi, care știu să mă determine să fiu bună, care fac în așa fel în

Povestea iubirii...

Vă vine câteodată să vă dați palme și să spuneți: Doamne dar câtă prostie a fost în capul meu! Cum am putut să-l cred? Mie acum chiar îmi vine! Uite! o să ziceți, apare revolta! O, da... Revolta mea, dar tot slabă de tot. Așa sunt eu, un om care a încercat permanent  să găsesc scuze tuturor fără să țin cont de persoana mea. Să nu faceți ca mine. Nu. Să strigați, să nu vă lăsați în fața nimănui. E dreptul vostru! O să râdeți acum și o să ziceți că devin o luptătoare pentru drepturile  femeilor! Și? O femeie trebuie să fie pentru un bărbat adevărat raza lui de soare.  E cea care încălzește căsnicia, este aceea care dă farmec și culoare, este  simțirea, este sufletul, este cea care dă VIAȚĂ! Ea trebuie prețuită, trebuie ajutată, sprijinită pentru că doar așa relația poate să se întrepătrundă, să prindă viață, să devină Una. Fiecare om bărbat sau femeie trebuie să-l prețuiască pe cel de lângă el. E obligatoriu. Să găsească puncte comune în care să comunice, să râdă

Privirea mea...spre viitor!

Uneori viața te așează în locuri unde nici nu visai să ajungi. Ciudată viața asta! Îți ia ...îți dă! Astăzi am călătorit mult și am avut timp să mă gândesc... O să ziceți: La nemurirea sufletului, nu? Nu. Nu la asta. În privința asta sunt lămurită de foarte mult timp. Mă gândesc însă la TRECUT și VIITOR. De ce? o să mă întrebați. Pentru că trăim între trecut și viitor. De cele mai multe ori ne gândim la trecut, la ce trebuia să facem sau ce am făcut bine. Viitorul..e dorința noastră... Am fost acuzată că...trăiesc în trecut. Că nu pot să trec peste trecut. Dar oare poate cineva? Poate să trăiască fără să-și amintească nimic din ceea ce a făcut? Nu cred. Nu te regăsești pe tine ca persoană dacă nu ai un trecut. El aparține ființei tale. E acolo. M-au durut cuvintele...pentru că încerc să nu trăiesc în trecut, încerc să-mi clădesc un viitor nou. Dar astăzi nu mai gândesc așa. Nu mă mai afectează. De ce? o să spuneți uimiți. Pentru că...eu știu ce sunt, cu bune cu rele,

Inima mea...cu dragoste!

E târziu și sunt tare obosită...am avut o zi plină de activitate intensă, dar sunt așa de mulțumită! De ce? o să mă întrebați. Tu ești cam...tare supărată în ultima vreme! Da. Sunt tristă și nimeni nu-mi poate lua această tristețe...e acolo și o să rămână pentru o vreme. Dar sunt mulțumită de MINE!!! Sentimenul acesta e minunat! Cu adevărat minunat. De ce? vă veți mira voi...de ce? Pentru că e minunat atunci când îți dai seama că poți să faci un lucru. Că ești bun. Că reușești, TU doar TU singur! Ești copil? veți râde voi. Da. Sunt un copil mare! Sunt un copil care descoperă lumea, care face greșeli și învață din ele, care face lucruri bune și e mulțumit de el, care zâmbește, care râde. Doamne, cât de dor mi-a fost de copilul acesta din mine! Sunt EU. Sunt eu așa cum mă știu de o viață. Eu...așa cum îmi place să fiu. Cu speranțe, cu optimism, cu putere de muncă! EU! Dar nu ai fost tu până acum? mă veți întreba nedumeriți. Nu. Nu am mai fost eu. Am fost ceea ce a vru

Putere infinită

Îmi doresc din suflet să vă spun că dacă vrei să faci o schimbare e ușor. Nu pot să o fac. Nu e ușor. E greu, deosebit de greu. Când vrei să faci o schimbare în viața ta trebuie să ai curaj, o adevărată nebunie! De ce? poate vă întrebați. Simplu. Pentru că cei din jurul vostru vă percep într-un anume mod, într-un fel. Lor le e greu să vă vadă altfel decât sunt obișnuiți. Aici e greutatea. Bătrânii ar zice mai simplu: gura lumii!!! Problema e dacă TU cel care vrei schimbarea POȚI să faci față? Poți? Poți înfrunta lumea? Atenție! la întrebare!!! Nu: Poți înfrunta lumea pentru cineva? Acum întrebarea e simplă: Poți înfrunta lumea pentru tine, doar pentru tine? De ce? o să întrebați. Simplu: Pentru că nu mai poți. Pentru că puterile tale sunt la capăt de drum. Pentru că ești doar un om. Pentru că ai obosit... Să mai spun? Nu. E suficient. Astăzi mi-am dat seama de un lucru: Sunt puternică! Revelație totală! O doamnă drăguță mi-a arătat astăzi că nu privesc problema co

Revolta

Revolta... Revolta își face loc în sufletul meu tot mai mult. Sunt supărată pe toți și pe toate. Sunt furioasă că se întâmplă toate aceste lucruri. De ce? De ce mie? Știu că sunt întrebări fără rost, dar nu pot să nu mi le pun. Am simțit astăzi o furnicătură în degete să-mi strig durerea. Dar m-am oprit la timp. Ce folos ar avea? Ar deștepta pe cineva să fie mai înțelept decât mine? Nu cred. Fiecare își trăiește propria viață așa cum alege cu bune, cu rele, depinde câte compromisuri e capabil să facă. Valorile, valorile după care ar trebui să ne conducem nu mai sunt. Trăim într-o sălbăticie, care pe care. Am fost întrebată aseară ce citesc. Am început să râd. Mai pot citi? Cuvintele îmi fug din ochi și gândurile mele se îndreaptă spre problemele mele. Încerc cât pot de mult să mă concentrez, să gândesc logic și credeți-mă pe cuvânt efortul e uriaș!! Încerc să citesc...încerc, chiar încerc. Vă spuneam că am o carte "Rostul încercărilor" a părintelui Arsenie Boc

Rezultatele...

  Aya așteaptă încordată să vină Dany, doctorul ei cu ochii verzi. O să-i spună rezultatele și apoi mâine trebuie să meargă acasă...I se strânge sufletul când se gândește la...acasă. Of! Unde mai e acasă pentru mine? se gândește ea.   Începe să se plimbe prin cameră cu capul în pământ și pași apăsați ca să se liniștească. Un obicei prost din facultate! Ușa se deschide dintr-o dată. Se oprește și ochii ei îi privesc fața. Gata! Știe! Ce o să-i zică nu e bine. El...el întoarce privirea, o evită parcă jenat de ceea ce o să spună.   - Nu e bine, începe el șovăitor. Știu că ai vrut să știi singură rezultatele, dar aș prefera să fie cineva lângă tine...   - Este. Dany ridică privirea întrebător.   - Tu. Tu ești aici. Spune. E atât de hotărâtă încât el nu mai are replică.   - Ce o să-ți spun nu este ușor de...   - De înțeles? Glumești? Când am venit aici știam deja...ai uitat? Tu, doar tu ai vrut să te convingi că este așa. Eu am știut. Crezi că o să mă mai surprinzi?   - Da. Așa