Zi frumoasă de primăvară, când totul a început să
înflorească… Vântul adie
încetișor și aduce mireasma florilor de cireș, petalele zboară în jurul meu
atingându-mi fața și sufletul.
Stau și privesc în jur și nu mă mai satur...e
atâta liniște și atâta frumusețe. Mă descalț și încep să dansez pe iarba
crudă...o simt cum îmi mângâie tălpile, mă gâdilă și încep să râd. Mă plimb printre pomi, mă uit la frunze și la florile lor și zic: ”E măr, e
cireș, e păr”...și tot așa descoperind veselă fiecare pom din livadă. E aventura vieții mele, nu am mai fost niciodată aici,
dar auzisem de acest loc...iar acum viața m-a purtat și m-a așezat pentru
câteva zile aici. Cum să nu mă bucur! Cum am ajuns, am aruncat toate bagajele
și am fugit să văd, să descopăr, să mă bucur de natură, de viață...Râd, râd
când îmi aduc aminte de...el...s-a uitat după mine lung când a văzut că
ies...Dar i-am făcut cu mâna și a început să râdă...O să vină el, dar până
atunci, totul e numai al meu!
Au! Calc pe o
creangă și îmi aduc aminte că sunt desculță, trebuie să mă încalț am ajuns
aproape de lac...Aici spre deosebire de livadă e gălăgie...mă așez și ascult, e
un ritm, un ritm frumos al primăverii...care îmi umple sufletul de fericire...
Aud cum mă
strigă...mă caută și îmi trece un gând prin minte: ”Să mă ascund să nu mă
găsească!” Ca un copil mă întind în locul în care iarba e mai mare și aștept să
treacă pe lângă mine și să nu mă vadă. E aproape, îmi țin răsuflarea,
trece...trece..Of! nu m-a văzut, îmi spun eu supărată în gând, trebuia să-mi
simtă prezența...Of!Of! Închid ochii bosumflată și nu aud cum pașii lui se
apropie tiptil, tiptil de mine.
Țip... tot eu
m-am speriat și începem să râdem amândoi. Se întinde în iarbă și el și simțim
viața pământului amândoi. Mâinile se ating într-o îmbrățișare, privim cerul și
ne dăm cu părerea despre nori, ce formă au...și ne certăm, fiecare vede
altceva, și ne sărutăm și dintr-o dată vedem la fel! Apoi râdem, râdem...
Ne plimbăm,
povestim, ne uităm și descoperim fiecare lucru parcă pentru prima
dată...sufletul meu e liniștit, foarte liniștit. Vântul adie și mă
înfior...simte...mă ia în brațe și mă îndeamnă domol să mergem spre casă...nu
am voie să mă îmbolnăvesc... accept e destul deocamdată, dar cum voi prinde
ocazia...
Casa...frumoasă,
micuță, cu obloane verzi la ferești, înconjurată de staturi de flori. Mă
desprind...alerg, ating florile, le mângâi...și mă întorc să văd ce face...se
uită la mine și-l văd fericit.
Râd și mă arunc în brațele lui, și mă alint, și
mă desmierd așa cum n-am făcut-o niciodată!
Vântul adie, aducând mirosul florilor de cireș...
Superb!
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut... frumos.
RăspundețiȘtergere