VISUL MEU...

V-ați dorit vreodată ceva atât de mult încât vă gândiți mereu și mereu acolo?
Eu da.
De câțiva ani mă gândesc să scriu. Eram așa de convinsă că trebuie să scriu încât am rugat o mulțime de persoane să mă ajute să-mi împlinesc visul. Se uitau la mine, cam așa: vai săraca...
Cel mai greu a fost că nici cel mai apropiat om nu a crezut nici o clipă în VISUL meu. A râs de mine și permanent mi-a spus că...nu voi putea face asta.
Și... am renunțat de fiecare dată la VISUL meu...
Timpul a trecut, dar în mintea mea a rămas ideea fixă că trebuie să scriu, că precis cei care vor citi se vor regăsi în cuvintele mele și vor învăța să nu facă aceleași greșeli ca mine.

La sfârșitul anului trecut am aflat ca am o boală autoimună. A fost, ziceam eu atunci, picătura care a umplut paharul. Habar nu aveam că viața o să-mi dea ...mai mult. Dar să revenim, când am aflat pentru mine, care mă plângeam de o bună perioadă de timp că am ceva ( și nu mă credea nimeni!) a fost ca un trăznet.
Atunci am realizat pentru prima dată în viață că...viața aceasta e așa de scurtă și eu nu mi-am îndeplinit VISUL.
Astăzi sunt bine, pentru că am învățat că orice boală poate fi dusă mai ușor dacă ești o fire pozitivă, dacă crezi că totul e bine, dacă ai tu grijă de tine în primul rând. Dar a fost o perioadă dificilă pentru că...cel mai apropiat om...nu a fost nici atunci lângă mine!
Să revenim!!!

La începutul anului eu, care v-am zis sunt o tipă simpatică! le-am povestit prietenilor mei ( colegilor mei mai apropiați, că nu am avut timp de alți prieteni niciodată!) care este VISUL meu. Știau deja că sunt bolnavă și s-au uitat la mine ( parcă acum îi văd! eram la cafeaua de dimineață, înainte să începem nebunia!!!!) cu tristețe în priviri, dar cu zâmbet larg pe față și mi-au zis:
  - Noi, noi vrem să vedem scrierile tale.
M-am uitat la ei cu lacrimi în ochi și am zis:
  - Scrierile mele? Eu...nu am mai scris din facultate... Eu...am doar totul în mintea mea!
S-au uitat unul la altul și pe rând au venit și m-au îmbrățișat. Atunci pentru prima dată în viață am știut că cineva în lumea asta CREDE în VISUL meu!
  - Noi, noi așteptăm să ne trimiți, a spus colega și prietena mea care era specialistul. ( Ea era omul care putea să-mi spună dacă am talent sau nu, ceilalți erau oameni care puteau doar să-mi spună dacă le place sau nu!!!)
Nu am zis nimic și am schimbat discuția, dar în sufletul meu, în sufletul meu era COPILUL, copilul acela fericit că a primit cea mai frumoasă jucărie.
În ziua aceea, noaptea târziu când programul meu s-a terminat, m-am așezat în fața calculatorului, am deschis prima pagină...
M-am uitat la pagina aceea goală cred că o jumătate de oră...apoi când degetele au atins tastatura nu s-au mai oprit! Așa au apărut primele scrieri. Când am terminat mi-am deschis mail-ul și am trimis pentru că dacă reciteam, nu mai aveam curaj.
Cu sufletul cât puricele m-am dus la locul de muncă. Îmi puneam mereu aceași întrebare: Dacă o să râdă de mine, ce voi face?
Când am intrat povestea lor, a celor patru oameni a încetat. Ce penibil, m-am gândit.
Prietena mea, specialista în literatură, a venit și m-a luat în brațe. Mi-a zis în timp ce mă săruta pe obraji:
  - Trebuie să scrii! Trebuie!
Dintr-o dată toți vorbeau în jurul meu, fiecare dându-și cu părerea despre scrierile acelea...
Colegul și prietenul meu (singurul bărbat! trebuia și o opinie masculină!) mi-a spus că el nu este specialist dar când a citit "Magia clapelor" a plâns ca un copil!
Le-am mulțumit tuturor și am continuat să scriu...
Singurul care nu a citit...a fost cel mai apropiat om...pentru că mi-a fost teamă că va râde iară de mine și...aș fi renunțat.

Viața și-a urmat cursul și când am fost mai bine medical am primit încă o veste care m-a zăpăcit cu totul...Nu pot vorbi despre aceasta, pot doar să spun că am prieteni buni în jurul meu...
Dar în toată nebunia...acum o lună jumătate am început să postez...o parte din ceea ce am scris la începutul anului apoi am continuat...pentru că am văzut că oamenii citesc. ( la unele povestiri le-am schimbat numele pentru că am găsit altul mai potrivit!)
Încet, încet VISUL meu prinde contur. Dar nu sunt cu adevărat fericită...
Pentru că atunci când realizezi ceva trebuie să fie o bucurie în familie. Omul de lângă tine să se bucure de reușitele tale...

În ianuarie când am început povestea aceea de iubire am știut că povestea se termină trist, dar nu puteam scrie sfârșitul deși în mintea mea era CLAR acolo CUVÂNT cu CUVÂNT!
Refuzam să văd acel sfârșit. Am sperat, tot am sperat că se va schimba...dar nu a fost să fie!
Povestea aceea de iubire a fost prima scriere adevărată a mea. În ea...am putut da frâu liber imaginației, simțirii, trăirii...

De când am început să o scriu...a fost pentru persoana cea mai apropiată de mine.
Și nu pot, nu ar fi corect să o dedic altui om. Chiar dacă viața ne-a așezat în locuri diferite, chiar dacă nu a avut încredere nici o secundă în talentul meu, eu...

Dedic toate aceste prime scrieri SOȚULUI MEU!
El a fost și va rămâne...iubitul meu din noaptea înstelată, pe marginea unui  lac, când m-a luat prima dată de mână. Atunci am simțit că e...sufletul meu pereche.

Viața însă îți arată că uneori totul se schimbă, uluitor de repede...
Trebuie să acceptăm realitatea și să mergem mai departe.
Vă mulțumesc vouă celor care citiți din România, țara mea de vis, dar și din S.U.A, Canada, Germania, Belgia, Spania, Ungaria, Țările de Jos, Regatul Unit, Emiratele Arabe Unite, azi am văzut Filipine! Super ce să zic. Super! ( sunt tare modestă!)

Revenim!
Sunt mândră de mine, tot ce scriu, vine așa ca un izvor nesecat, nu stau să corectez pentru că eu cred cu adevărat în ceea ce scriu.

În anul acesta cadoul meu de ziua mea, care o să fie în curând, mi l-am făcut:

                                          Împlinirea VISULUI  MEU într-o lună a trandafirilor!