Vedeți voi...uneori după ce scriu ceva care mă tulbură atât de tare...nu îmi vine să mai scriu nimic!
Articolul Iubirea mamei este poate unul din cele mai frumoase scrise în ultima vreme. Dar e greu...
Acest sentiment îl am de câteva zile, este sentimentul acela al neputinței, al supărării pe tot ce mă înconjoară, al durerii și al timpului de jale.
De fiecare dată când sufletul meu ajunge în această stare, gândul mi se duce la bocitoarele acelea de la sate, care plâng și-și jelesc tot...Așa și eu în zilele acestea sunt cuprinsă de jale adâncă pentru...
Aș vrea să plâng, dar nu pot!
Aș vrea să țip, dar nu pot!
Aș vrea să dau cu pumnii...dar nu pot!
Aș vrea să plec departe, dar NU POT!
De ce? șoptiți voi...
Pentru că oricât de departe mă duc, nimic nu se șterge. Este totul împrimat în suflet, așa cum să vă zic...parcă cineva a pus fierul înroșit în foc pe inima mea...
Pentru voi câteva cuvinte din cartea mea. Cine știe poate, poate...
"Privește absentă pe geamul trenului. Totul se perindă prin fața ochilor, dar nu schițează nici un gest.
E în lumea ei...
Călătorul din fața ei, un domn în vârstă, cu părul grizonat, cu ochii de un albastru limpede o privește atent de câteva ore. E intrigat de femeia aceasta, care stă așa...ca o stană de piatră. Doar din când în când închide ochii pentru câteva minute, dar...Nu doarme! își spune el. Uite ochii îi aleargă într-un dans nebun, se vede cum îi zvâcnește pleapa. Oare ce e cu ea? se întreabă nedumerit și întristat că are atâta drum de parcurs și singura călătoare...nu vorbește.
Poate e mută! își spune el râzând în mintea lui, neînțelegând tăcerea ei.
Ușa de deschide și el crede că în sfârșit o să aibă o companie mai plăcută, dar se întristează repede și dezamăgit întinde biletul.
O atinge încetișor ca să-i spună că trebuie să prezinte biletul...
Tresare atât de speriată, nu știe unde e, ce se întâmplă, ce vor de la ea...Tocmai...visa!
Biletul! spune o voce răgușită.
Da, imediat mormăie ea căutând și întinzând tichetul.
Vede cu coada ochiului zâmbetul domnului din față și nu-i înțelege bucuria. Ce-i veni? se întreabă ea nemulțumită de privirea insistentă care persistă asupra ei de ore întregi. Ce nu pricepe? Nu vrea să vorbească și gata! Zâmbește însă protocolar, mormăie un mulțumesc și spre disperarea călătorului închide ochii pentru a intra ...în lumea visului ei!
Cu ochii minții vede plecarea ei, așa în pripă, fără să anunțe pe nimeni. De ce ar știi unde este?
Nu vrea să știe nimeni...E timpul pentru o pauză în care trebuie să ia decizii...
Așa că a plecat, pur și simplu în lumea largă...
I se strânge inima...pentru că acolo unde va ajunge se va întâlni cu cineva. Cum o să fie întâlnirea? Ce o să zică? Ce o să facă? Întrebările acestea o macină de ore, de zile, de ani...O să vadă atunci, se încurajează singură...
Știe însă, știe ceva sigur...Zâmbește, e haios! E convinsă că trebuie să întindă mâna...iar apoi să-i privească cu drag pe prietenii ei!
Oricum nu contează, își spune ea tristă...ea trebuie să fie singură, să se plimbe, să privească, să cugete la viață, la boală, la decizia care inevitabil trebuie luată."
Mă opresc...
Ați observat că mi-am schimbat perspectiva: vă prezint doar fragmente scurte, ca un puzzle, e mai interesant așa!
V-ați întrebat vreodată dacă visele sunt importante?
Oare ce reprezintă pentru noi?
Sunt doar niște dorințe neexprimate?
Nu știu ce să vă spun, pentru că visele mele...se împlinesc! Nu imediat, după un timp...
Nu-mi dau seama decât în momentul în care se împlinesc. Atunci mă uit uimită și-mi zic: Știam că se întâmplă asta!
În ultima vreme refuz să visez, refuz să-mi doresc ceva...E mai simplu așa.
Of, șoptiți voi astăzi ești...tare tristă.
Da, sunt. Știu însă că mâine, mâine nu o să mai fiu! O să-mi revin și o să vă scriu ceva frumos.
Îmi șoptesc încet: Pot! POT! POT! Iar gândul meu...îmbrățișează chipul drag, de care mi-e așa de dor...POT!
Închei cu versuri dintr-o poezie frumoasă, scrisă de cineva drag mie în urmă cu mulți, mulți ani:
"Aș vrea, aș dori, aș visa
Ca tot în jurul meu
Să fie-așezat și cald...
Aș vrea, aș dori, aș visa..."
Articolul Iubirea mamei este poate unul din cele mai frumoase scrise în ultima vreme. Dar e greu...
Acest sentiment îl am de câteva zile, este sentimentul acela al neputinței, al supărării pe tot ce mă înconjoară, al durerii și al timpului de jale.
De fiecare dată când sufletul meu ajunge în această stare, gândul mi se duce la bocitoarele acelea de la sate, care plâng și-și jelesc tot...Așa și eu în zilele acestea sunt cuprinsă de jale adâncă pentru...
Aș vrea să plâng, dar nu pot!
Aș vrea să țip, dar nu pot!
Aș vrea să dau cu pumnii...dar nu pot!
Aș vrea să plec departe, dar NU POT!
De ce? șoptiți voi...
Pentru că oricât de departe mă duc, nimic nu se șterge. Este totul împrimat în suflet, așa cum să vă zic...parcă cineva a pus fierul înroșit în foc pe inima mea...
Pentru voi câteva cuvinte din cartea mea. Cine știe poate, poate...
Visul...
"Privește absentă pe geamul trenului. Totul se perindă prin fața ochilor, dar nu schițează nici un gest.
E în lumea ei...
Călătorul din fața ei, un domn în vârstă, cu părul grizonat, cu ochii de un albastru limpede o privește atent de câteva ore. E intrigat de femeia aceasta, care stă așa...ca o stană de piatră. Doar din când în când închide ochii pentru câteva minute, dar...Nu doarme! își spune el. Uite ochii îi aleargă într-un dans nebun, se vede cum îi zvâcnește pleapa. Oare ce e cu ea? se întreabă nedumerit și întristat că are atâta drum de parcurs și singura călătoare...nu vorbește.
Poate e mută! își spune el râzând în mintea lui, neînțelegând tăcerea ei.
Ușa de deschide și el crede că în sfârșit o să aibă o companie mai plăcută, dar se întristează repede și dezamăgit întinde biletul.
O atinge încetișor ca să-i spună că trebuie să prezinte biletul...
Tresare atât de speriată, nu știe unde e, ce se întâmplă, ce vor de la ea...Tocmai...visa!
Biletul! spune o voce răgușită.
Da, imediat mormăie ea căutând și întinzând tichetul.
Vede cu coada ochiului zâmbetul domnului din față și nu-i înțelege bucuria. Ce-i veni? se întreabă ea nemulțumită de privirea insistentă care persistă asupra ei de ore întregi. Ce nu pricepe? Nu vrea să vorbească și gata! Zâmbește însă protocolar, mormăie un mulțumesc și spre disperarea călătorului închide ochii pentru a intra ...în lumea visului ei!
Cu ochii minții vede plecarea ei, așa în pripă, fără să anunțe pe nimeni. De ce ar știi unde este?
Nu vrea să știe nimeni...E timpul pentru o pauză în care trebuie să ia decizii...
Așa că a plecat, pur și simplu în lumea largă...
I se strânge inima...pentru că acolo unde va ajunge se va întâlni cu cineva. Cum o să fie întâlnirea? Ce o să zică? Ce o să facă? Întrebările acestea o macină de ore, de zile, de ani...O să vadă atunci, se încurajează singură...
Știe însă, știe ceva sigur...Zâmbește, e haios! E convinsă că trebuie să întindă mâna...iar apoi să-i privească cu drag pe prietenii ei!
Oricum nu contează, își spune ea tristă...ea trebuie să fie singură, să se plimbe, să privească, să cugete la viață, la boală, la decizia care inevitabil trebuie luată."
Mă opresc...
Ați observat că mi-am schimbat perspectiva: vă prezint doar fragmente scurte, ca un puzzle, e mai interesant așa!
V-ați întrebat vreodată dacă visele sunt importante?
Oare ce reprezintă pentru noi?
Sunt doar niște dorințe neexprimate?
Nu știu ce să vă spun, pentru că visele mele...se împlinesc! Nu imediat, după un timp...
Nu-mi dau seama decât în momentul în care se împlinesc. Atunci mă uit uimită și-mi zic: Știam că se întâmplă asta!
În ultima vreme refuz să visez, refuz să-mi doresc ceva...E mai simplu așa.
Of, șoptiți voi astăzi ești...tare tristă.
Da, sunt. Știu însă că mâine, mâine nu o să mai fiu! O să-mi revin și o să vă scriu ceva frumos.
Îmi șoptesc încet: Pot! POT! POT! Iar gândul meu...îmbrățișează chipul drag, de care mi-e așa de dor...POT!
Închei cu versuri dintr-o poezie frumoasă, scrisă de cineva drag mie în urmă cu mulți, mulți ani:
"Aș vrea, aș dori, aș visa
Ca tot în jurul meu
Să fie-așezat și cald...
Aș vrea, aș dori, aș visa..."
Comentarii
Trimiteți un comentariu