sunt tristă...

Sunt tristă...atât de tristă.
Poate din cauza aceasta nu am mai scris...pentru că simt tristețea așa de acut, pentru că am un sentiment că...e ceva nespus...
Dar...nouă ne e dor de tine! o să spuneți voi, de veselia ta, de optimismul tău.
Da...știu. Mă străduiesc să zâmbesc, mă străduiesc...
Vedeți voi, lucrez mult ( s-a terminat perioada de concediu!) și sunt așa de obosită încât nu mai scriu...Dar deseori o fac intenționat, sincer. Pentru că tristețea e așa de mare încât sunt sigură că va transcede cuvintele mele, că se va prelinge spre voi și inevitabil sufletul vostru o să devină...trist.
Vedeți? Simțiți?

Suntem aici, șoptiți voi...și vrem să preluăm tristețea ta. Poate te ajutăm, poate te facem să zâmbești. Ce zici? Încerci? șoptiți voi zâmbindu-mi senin.
Of! ce bine e! Dar nu e drept să vă dau tristețea...Ea e acolo în sufletul meu. Nu pot să vă spun motivul, e prea dureros de transpus în cuvinte, încerc doar să o ascund, să nu o văd nici măcar eu!
Dar mai am ceva, care mă sâcăie, e ceva...
E...întrebarea...

Cât să ne schimbăm?
E normal să ne schimbăm noi, din simplu motiv că oamenii sunt răi?

De ce să mă schimb? De ce?
De ce să fiu alta, altfel decât sunt?
Pentru că sufăr? Pentru că dacă mă schimb, sufăr mai puțin?
Of! Ce cuvinte grele...spuse, cred sincer, cu bune intenții, dar care m-au dat peste cap, m-au făcut să nu mai pot respira, să simt...pentru prima dată după mult timp, că nu mai am aer!


Cât de nedrept!
Am simțit că moare speranța sufletului meu.
Am simțit că e așa de nedrept...
Cuvintele dor, o durere insuportabilă...

Poate e mai simplu să mă schimb.
Dar simt oarecum că aș intra în tipare și toată personalitatea mea...dispare.
Așa că...

NU POT!
Nu pot să mă schimb!

Vreau să fiu EU!
Vreau să rămân EU!

Vreau să simt tristețea, durerea până în străfundurile inimii mele, iar apoi să zâmbesc celor care-mi fac rău.
Vreau să cred că durerea trece și soarele răsare în sufletul meu, îl luminează, îl mângăie, dar nu îl schimbă!

Vreau să pot să te conving că trebuie să rămânem așa cum suntem.
Vreau!
Pot!
Reușesc!

Pentru voi,
       încă...EU!

***
Am scris cuvintele aseară, dar nu am avut nici măcar puterea de a termina.
Astăzi e altă zi, cu mai multă speranță, pentru că prietenii mi-au spus simplu, de dimineață: "Niciodată". Adică niciodată nu vor pleca de lângă mine indiferent ce se va întâmpla.
M-am gândit uimită cum iarăși Dumnezeu mi-a dat răspuns la...tristețea mea. E uimitor cum mă prinde de fiecare dată atunci când simt că o să cad și  mă prăbușesc.
Da...
Vreau...dorință.
Pot...încredere.
Reușesc...credință...

Frumos nu?

***
Imaginea este făcută de mine.
De ce valuri?
Pentru că apa spală tot, toată durerea, toată disperarea, toate lacrimile...tot.
Iar albastru e minunat!
Marea...îmi aduce seninătate și liniște.
Așa că pentru voi: Valul perfect!