Am lipsit, știu cam multe zile.
Programul e cam așa...nebun! Dar acum sunt aici și e tot ceea ce contează.
Am fost furioasă, atât de furioasă...dar a trecut.
Acum sunt liniștită și încerc să văd părticica aceea bună din toată nebunia vieții: că pot gândi, că pot scrie, că pot face sport! ( Chiar îmi place să fac sport!)
Ciudați sunt oamenii...foarte ciudați!
Ciudați? o să întrebați voi mirați. De ce?
Păi, pentru că oamenii au impresia că trebuie să te porți într-un anumit fel și dacă nu o faci, se uită așa de mirați.
Păi cum ar trebui să te porți? ridicați voi din sprâncene.
Păi nu prea știu, râd eu. E ciudat, dar eu trec pentru prima dată prin nebunia asta a vieții, nu știu cum ar trebui să mă port. Eu doar încerc să-mi canalizez toată puterea pe ceea ce îmi face plăcere să fac astfel încât să nu am timp să mă gândesc la nimic.
Așa că...imaginați-vă...eu zâmbind, lucrând permanent de dimineața până seara!
Cu zâmbetul pe buze, cu seninătate, cu bucurie, cu plăcerea de a face lucruri!
Dar...până acum? șoptiți voi.
Până acum...le-am făcut la fel, doar că pe lângă acestea am mai lucrat încă, și încă, și încă...
Doar că ...
În fine, viața e ciudată, asta vă spun sigur.
În urmă cu un an am fost disperată când am văzut rezultatul analizei. Dar acum când mă pregătesc să refac testul ( mă pregătesc sufletește!) sper, cred, simt că o să fie mult mai bine. Am așa certitudinea că lucrurile se vor așeza pe făgașul cel bun.
Mă gândesc mereu că toate au fost prea dintr-o dată...peste mine!
Dar...așa cum zice cântecul care-mi este așa de drag, sunt puternică, mai puternică decât aș fi crezut!
Imaginați-vă așa...că i-am luat apărarea în fața tuturor!
...l-am lăudat...
Imaginați-vă așa...că dacă am rostit în zilele trecute, câteva cuvinte în fața unei colege, ea a început să plângă, instantaneu!
...adevărul...
Imaginați-vă că durerea e așa de mare încât mi-a amorțit sufletul.
Dar...
Cred! Înțelegeți? Cred că o să fie bine.
O credință așa de puternică!
O credință care mă face să stau în picioare, care mă face să zâmbesc, care mă face să merg mai departe.
De câteva zile tot vreau să vă spun povestea...
Ce poveste? ziceți voi mirați.
Of! râd eu, așa în stilul meu caracteristic....o poveste a "dragului meu" și "draga mea"...
Poveste? șoptiți voi...
Da. Poveste...o poveste a mea și a prietenei mele, cea care mi-a dat cana aceea de cafea, de care nu mă despart!
Vedeți voi în ultimii doi ani, ea îmi repeta într-una de câte ori răspundeam la telefon: "Da...dragul meu!"
Și eu ...mă uitam lung la ea și încercam să spun: "Da, dragul meu..."
Dar...cuvintele nu puteam să le rostesc. Cum puteam să-i explic prietenei mele că la capătul celălalt al telefonului cineva striga la mine...Cum?
Și ea repeta lângă mine: "Da...dragul meu"
Iar eu nu găseam în discuția purtată, nu-l găseam...pe dragul meu!
Cum aș fi putut să spun așa, când niciodată nu mi-a spus: "draga mea!"
Vedeți voi...
Prietena mea dragă, astăzi îmi spune mereu cât de rău îi pare și eu o cred și nu sunt supărată pe ea pentru că...ea mi-a arătat ce înseamnă: "dragul meu, draga mea!"
Mi-a arătat cât de mult trebuie să ții la cineva pentru a vorbi cu el așa, cât de mult trebuie să țină la tine pentru a fi draga lui!
Povestea aceasta îmi aduce lacrimi în ochi, pentru că nu înțeleg cum optsprezece ani nu am putut rosti aceste cuvinte...De ce? oare de ce?
Vedeți...
Astăzi aceste cuvinte au devenit pentru mine ceva așa de prețios...
Când voi putea să rostesc aceste cuvinte...
Când cineva îmi va răspunde, atunci...
Poate am ...
speranță!
Poate...
Astăzi,
pentru voi: Dragii mei!
Eu.
***
Pentru voi...
Când citiți să ascultați Perfect, Ed Sheeran!
Când înțelegeți cu adevărat sensul cuvintelor "dragul meu, draga mea" să le spuneți cu toată simțirea celui sau celei de lângă voi, pentru voi, pentru iubirea voastră, pentru a da un sens nou și profund la ceea ce simțiți.
Când vreți să vă bucurați sufletul priviți la imaginea care astăzi v-o fac cadou:
Culorile toamnei să vă mângâie sufletele și vă găsească liniștea și bucuria de a trăi!
Impresionant, nu?
Sunt un fotograf bun!
Eu, încă
Eu!
Programul e cam așa...nebun! Dar acum sunt aici și e tot ceea ce contează.
Am fost furioasă, atât de furioasă...dar a trecut.
Acum sunt liniștită și încerc să văd părticica aceea bună din toată nebunia vieții: că pot gândi, că pot scrie, că pot face sport! ( Chiar îmi place să fac sport!)
Ciudați sunt oamenii...foarte ciudați!
Ciudați? o să întrebați voi mirați. De ce?
Păi, pentru că oamenii au impresia că trebuie să te porți într-un anumit fel și dacă nu o faci, se uită așa de mirați.
Păi cum ar trebui să te porți? ridicați voi din sprâncene.
Păi nu prea știu, râd eu. E ciudat, dar eu trec pentru prima dată prin nebunia asta a vieții, nu știu cum ar trebui să mă port. Eu doar încerc să-mi canalizez toată puterea pe ceea ce îmi face plăcere să fac astfel încât să nu am timp să mă gândesc la nimic.
Așa că...imaginați-vă...eu zâmbind, lucrând permanent de dimineața până seara!
Cu zâmbetul pe buze, cu seninătate, cu bucurie, cu plăcerea de a face lucruri!
Dar...până acum? șoptiți voi.
Până acum...le-am făcut la fel, doar că pe lângă acestea am mai lucrat încă, și încă, și încă...
Doar că ...
În fine, viața e ciudată, asta vă spun sigur.
În urmă cu un an am fost disperată când am văzut rezultatul analizei. Dar acum când mă pregătesc să refac testul ( mă pregătesc sufletește!) sper, cred, simt că o să fie mult mai bine. Am așa certitudinea că lucrurile se vor așeza pe făgașul cel bun.
Mă gândesc mereu că toate au fost prea dintr-o dată...peste mine!
Dar...așa cum zice cântecul care-mi este așa de drag, sunt puternică, mai puternică decât aș fi crezut!
Imaginați-vă așa...că i-am luat apărarea în fața tuturor!
...l-am lăudat...
Imaginați-vă așa...că dacă am rostit în zilele trecute, câteva cuvinte în fața unei colege, ea a început să plângă, instantaneu!
...adevărul...
Imaginați-vă că durerea e așa de mare încât mi-a amorțit sufletul.
Dar...
Cred! Înțelegeți? Cred că o să fie bine.
O credință așa de puternică!
O credință care mă face să stau în picioare, care mă face să zâmbesc, care mă face să merg mai departe.
De câteva zile tot vreau să vă spun povestea...
Ce poveste? ziceți voi mirați.
Of! râd eu, așa în stilul meu caracteristic....o poveste a "dragului meu" și "draga mea"...
Poveste? șoptiți voi...
Da. Poveste...o poveste a mea și a prietenei mele, cea care mi-a dat cana aceea de cafea, de care nu mă despart!
Vedeți voi în ultimii doi ani, ea îmi repeta într-una de câte ori răspundeam la telefon: "Da...dragul meu!"
Și eu ...mă uitam lung la ea și încercam să spun: "Da, dragul meu..."
Dar...cuvintele nu puteam să le rostesc. Cum puteam să-i explic prietenei mele că la capătul celălalt al telefonului cineva striga la mine...Cum?
Și ea repeta lângă mine: "Da...dragul meu"
Iar eu nu găseam în discuția purtată, nu-l găseam...pe dragul meu!
Cum aș fi putut să spun așa, când niciodată nu mi-a spus: "draga mea!"
Vedeți voi...
Prietena mea dragă, astăzi îmi spune mereu cât de rău îi pare și eu o cred și nu sunt supărată pe ea pentru că...ea mi-a arătat ce înseamnă: "dragul meu, draga mea!"
Mi-a arătat cât de mult trebuie să ții la cineva pentru a vorbi cu el așa, cât de mult trebuie să țină la tine pentru a fi draga lui!
Povestea aceasta îmi aduce lacrimi în ochi, pentru că nu înțeleg cum optsprezece ani nu am putut rosti aceste cuvinte...De ce? oare de ce?
Vedeți...
Astăzi aceste cuvinte au devenit pentru mine ceva așa de prețios...
Când voi putea să rostesc aceste cuvinte...
Când cineva îmi va răspunde, atunci...
Poate am ...
speranță!
Poate...
Astăzi,
pentru voi: Dragii mei!
Eu.
***
Pentru voi...
Când citiți să ascultați Perfect, Ed Sheeran!
Când înțelegeți cu adevărat sensul cuvintelor "dragul meu, draga mea" să le spuneți cu toată simțirea celui sau celei de lângă voi, pentru voi, pentru iubirea voastră, pentru a da un sens nou și profund la ceea ce simțiți.
Când vreți să vă bucurați sufletul priviți la imaginea care astăzi v-o fac cadou:
Culorile toamnei să vă mângâie sufletele și vă găsească liniștea și bucuria de a trăi!
Impresionant, nu?
Sunt un fotograf bun!
Eu, încă
Eu!
Comentarii
Trimiteți un comentariu