Copilăria...

Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe cei din jurul nostru?

Ce trebuie să facem pentru a le arăta că greșesc?
Ce trebuie să facem ca ei să înțeleagă că se poartă copilărește?
Ce trebuie să arătăm ca să vadă adevărul?
De ce nu pot vedea adevărul?
De ce?
Parcă au pe ochi solzi de metal și nimeni și nimic nu-i poate da jos!
Oare...mai cad vreodată?
Oare...o să-și dea seama ce au pierdut?

Întrebări grele care-mi apasă inima, care-mi fac sufletul să tresară în durere.
Am trecut de perioada lui "de ce", dar sunt tristă, așa de o tristețe mare ca oceanul, o tristețe care-mi umbrește ochii și chipul. Nu, nu sufăr așa de tare încât să nu mă ridic din pat! ( unii deabea așteptă!)
Nu, nu mai iubesc! Iubirea pentru mine acum...e o mare amăgire.
Poate cu timpul o să-mi schimb părerea, dar acum așa cred.

Cred că suntem așa de egoiști, că fiecare se gândește doar la eul propriu.
Doar "eu" sunt în centrul universului.
Doar ceea ce îmi doresc "eu" trebuie să se întâmple!

Ciudat e că oamenii aceștia care cred că le știu pe toate, ajung la un moment dat să gândească în locul tău!
Parcă îți face o favoare uriașă că e lângă tine, că te lasă să îl auzi cum gândește, că respiri lângă el! Tu, tu nu mai contezi.
Te desființează ca ființă, așa pur și simplu.
Te pierzi în personalitatea lui, care este atât de puternică încât nimeni nu mai e așa grozav ca el!

Ciudat e că ai impresia că ești fericită sau fericit lângă o astfel de persoană, ai impresia că trebuie să faci orice pentru ființa aceea...
Uiți de tine, uiți de dorințele tale, uiți de puterea ta de decizie, uiți de tot și de toate...
Și ghiciți: cu cât lași mai mult de la tine, cu atât vrea mai mult.
Dacă ar putea ți-ar lua și sufletul!
Doar că... nu poate.

Uneori mă întreb unde, unde m-am pierdut pe mine? Unde?
Unde am fost în anii aceștia? Unde?
Eu habar nu am ce se întâmplă în jurul meu! Am lipsit cu desăvârșire din viața socială!

De ce?
Pentru că am încercat să satisfac dorințele tuturor, uitând de visele mele, uitând de mine...

Astăzi într-o zi în care ridicolul se îmbină cu gesturi copilărești, descopăr cu uimire...
Că nu e centrul universului!
Că nu mai gravitez în jurul lui!
Că nu mai are putere de convingere asupra mea și cel mai important, nu îmi mai e frică că nu mă pot descurca. Poate o să mai fac greșeli, dar din ele voi învăța!
Și cred că fiecare om chiar dacă este într-o relație trebuie să fie așa puțin egoist și să încerce să nu-și schimbe firea, să nu uite să-și împlinească visele! Chiar cred asta!

Oameni buni nu uitați de voi, de speranțele pe care le aveți, de vise, de talentele și nu vă părăsiți convingerile nici măcar pentru...o iubire mare.
Aceasta nu știe decât să pustiiască totul în cale.

Astăzi dacă îmi doresc ceva e să găsesc bunătate pe chipul lui, să găsesc bucuria că mă vede, să găsesc plăcerea de a povesti cu mine de lucruri fără importanță, de a râde așa din toată inima la o glumă răsuflată, de a știi să-mi șteargă lacrimile atunci când ele se revarsă și de a știi să mă țină în brațe atunci când am nevoie, fără să cer!
Cam multe vrei...șoptiți voi.
Poate, dar sunt lucruri atât de simple, sunt lucruri de bun simț...

Dragostea doare, doare așa de tare încât îți vine să urlii și să zdrobești totul în cale.
Dragostea doare, doare așa de tare încât îți pierzi încrederea în oameni.
Dragostea doare, doare așa insuportabil.
Dar...trece, trece durerea și liniștea pe care o ai nu se compară cu nimic din lume. E bucuria că ești mai puternic, e bucuria că te-ai maturizat, e bucuria că poți merge pe picioarele tale, e bucuria nesfârșită că poți râde, zâmbi, prosti fără să-ți spună cineva că ai procedat greșit....
Viața e grea...
Noi ne-o facem grea...
Dar uneori avem curajul de a spune: "Punct".
Atunci, doar atunci realizezi cu surprindere că...s-a sfârșit copilăria!

***
Imagine făcută de mine, normal!