Viața e ciudată...
Atunci când ai totul, de fapt nu ai nimic!
Iar când nu ai nimic...ai totul!
Astăzi nu mai am nimic, dar am...totul!
Zâmbesc tristă spre voi astăzi.
E greu Crăciunul, chiar e greu.
Ați avut dreptate dragi prieteni, ați avut dreptate...
Viața e ciudată...
Am fost țintuită la pat câteva zile, așa că am putut să mă gândesc iarăși și iarăși la ceea ce s-a întâmplat în anul acesta. Sincer, nici acum nu-mi vine să cred. O parte din mine se întreabă mereu: "Unde este iubirea aceea așa de mare? Unde s-a pierdut fericirea? Unde am greșit?"
Rațiunea îmi spune însă ceva atât de evident, cât de trist e: "Nu a fost iubire".
E greu să accepți asta după atâta timp.
E cumplit.
Dar...acum, am puterea de a accepta realitatea așa cruntă cum este.
Și...încă pot respira!
Doamne! doar cel care trece prin durerea aceasta așa de mare, poate înțelege.
Nimic nu se compară cu sentimentul acesta al trădării...Nimic.
Cum să vă descriu în cuvinte: e ca atunci când cineva îți smulge inima din piept și calcă pe ea. A sfârâmat-o în mii de bucățele. A distrus sufletul și a lăsat în urmă...pustiul.
Nimic nu mai e ca înainte.
Mă tot întreb de câteva zile: "De ce?"
Poate pentru că s-a distrus sentimentul acela de sigurață, acela al căminului, acela al familiei...
Viață nedreaptă...
Am citit astăzi un articol în care scria că trebuie să trăiești o astfel de iubire, care să te pună la pământ, ca apoi să găsești adevărata iubire!
Păi...eu nu prea mai cred în așa ceva. Cred însă că oamenii sunt toți egoiști, că se gândesc doar la ei, doar la propria persoană.
Știu o să ziceți că dacă eu cred asta nu înseamnă că e și așa.
Logic, spun eu. Și eu credeam asta din tot sufletul, dar când am avut nevoie, doar o mână de oameni m-au crezut! Așa că...vă spun din experiență: oamenii sunt egoiști. Nu, nu am avut nevoie de ajutorul lor, am avut doar nevoie să văd că mă cred!
Cât de trist mă uit la ei acum când îmi spun: te cred!
Eu, eu ...pentru prima dată în viață mi-am pierdut încrederea în ei!
Acest lucru cred că e mai dureros decât toată povestea aceasta așa de tristă. ( O poveste pe care o s-o scriu odată când totul se temină, când liniștea se așterne peste sufletul meu)
Viață nedreaptă...
Vedeți ce efect a avut Crăciunul asupra mea...acela al tristeții supreme. Dar ciudat, nu sufăr din cauza lui, ci doar din lipsa...familiei, căminului!
Știu, știu totul se poate reface, toți din jurul meu mi-o spun...
Unii chiar vor să intervină în viața mea! ( acest lucru a fost cel mai simpatic din săptămâna trecută! Îmi vine și acum să râd.)
Păi...acum ești tristă, acum râzi, șoptiți voi.
Da. Râd așa cu lacrimi în ochi când văd oameni de la care nu am avut nici un fel de așteptări care-mi zic simpatic că îmi găsesc ei pe cineva! Păi îmi sunt dragi acești oameni! Nu pentru promisiune, ci pentru felul în care-o spun.
Nu înțelegem...șoptiți voi.
Păi... vedeți când mi se spune asta eu simt cam așa: oamenii cred că am dreptul la fericire.
Și lucrul acesta mă face să plâng așa mocnit ca strămoșii care-și plângeau soarta nedreaptă. Plâng pentru mine, pentru sufletul meu și zâmbesc mereu printre lacrimi când aud glasurile celor pe care-i iubesc atât de mult că se îmbină într-un cântec atât de frumos. E plânsul acela de jale, o jale atât de adâncă încât visele mele vizitează satul meu drag din care-mi iau puterea când viața mă pune la pământ.
O, Doamne! Cât de dor îmi este de ulița copilăriei pe care colindătorii o străbăteau toată noaptea. De obiceiurile de acolo...
Mă întorc cu gândul la anii aceia minunați în care-mi găseam liniștea sufletului acolo în micul sat dintre culmi domoale. Eram o răsfățată a tuturor, dar nu m-am purtat niciodată ca atare, am muncit și am învățat valoarea tuturor lucrurilor. Glasul bunicilor mei răsună și acum în inima mea: "Trebuie să înveți să faci orice, că viața cine știe unde te așează..."
Și viața m-a așezat...
Doar că încerc să nu regret nimic din ceea ce a fost, pentru că ar însemna să mă schimb și nu vreau asta...
Știu doar că...dragostea doare!
Viață ciudată,
ieri aveam tristețe,
astăzi am speranță!
Speranța într-un an mai bun,
Speranța în bunătate, în dreptate.
Speranța într-o viață mai bună,
Speranța că liniștea îmi va îmbrățișa inima
și atunci, doar atunci...voi zâmbi din tot sufletul meu!
Pentru voi,
Eu
***
Două imagini făcute normal de mine!
Prima e o imagine de pe unul din zidurile cetății Brașovului, o imagine care m-a impresionat și sper că și vouă o să vă placă...
A doua, reprezintă speranța!
Atunci când ai totul, de fapt nu ai nimic!
Iar când nu ai nimic...ai totul!
Astăzi nu mai am nimic, dar am...totul!
Zâmbesc tristă spre voi astăzi.
E greu Crăciunul, chiar e greu.
Ați avut dreptate dragi prieteni, ați avut dreptate...
Viața e ciudată...
Am fost țintuită la pat câteva zile, așa că am putut să mă gândesc iarăși și iarăși la ceea ce s-a întâmplat în anul acesta. Sincer, nici acum nu-mi vine să cred. O parte din mine se întreabă mereu: "Unde este iubirea aceea așa de mare? Unde s-a pierdut fericirea? Unde am greșit?"Rațiunea îmi spune însă ceva atât de evident, cât de trist e: "Nu a fost iubire".
E greu să accepți asta după atâta timp.
E cumplit.
Dar...acum, am puterea de a accepta realitatea așa cruntă cum este.
Și...încă pot respira!
Doamne! doar cel care trece prin durerea aceasta așa de mare, poate înțelege.
Nimic nu se compară cu sentimentul acesta al trădării...Nimic.
Cum să vă descriu în cuvinte: e ca atunci când cineva îți smulge inima din piept și calcă pe ea. A sfârâmat-o în mii de bucățele. A distrus sufletul și a lăsat în urmă...pustiul.
Nimic nu mai e ca înainte.
Mă tot întreb de câteva zile: "De ce?"
Poate pentru că s-a distrus sentimentul acela de sigurață, acela al căminului, acela al familiei...
Viață nedreaptă...
Am citit astăzi un articol în care scria că trebuie să trăiești o astfel de iubire, care să te pună la pământ, ca apoi să găsești adevărata iubire!
Păi...eu nu prea mai cred în așa ceva. Cred însă că oamenii sunt toți egoiști, că se gândesc doar la ei, doar la propria persoană.
Știu o să ziceți că dacă eu cred asta nu înseamnă că e și așa.
Logic, spun eu. Și eu credeam asta din tot sufletul, dar când am avut nevoie, doar o mână de oameni m-au crezut! Așa că...vă spun din experiență: oamenii sunt egoiști. Nu, nu am avut nevoie de ajutorul lor, am avut doar nevoie să văd că mă cred!
Cât de trist mă uit la ei acum când îmi spun: te cred!
Eu, eu ...pentru prima dată în viață mi-am pierdut încrederea în ei!
Acest lucru cred că e mai dureros decât toată povestea aceasta așa de tristă. ( O poveste pe care o s-o scriu odată când totul se temină, când liniștea se așterne peste sufletul meu)
Viață nedreaptă...
Vedeți ce efect a avut Crăciunul asupra mea...acela al tristeții supreme. Dar ciudat, nu sufăr din cauza lui, ci doar din lipsa...familiei, căminului!
Știu, știu totul se poate reface, toți din jurul meu mi-o spun...
Unii chiar vor să intervină în viața mea! ( acest lucru a fost cel mai simpatic din săptămâna trecută! Îmi vine și acum să râd.)
Păi...acum ești tristă, acum râzi, șoptiți voi.
Da. Râd așa cu lacrimi în ochi când văd oameni de la care nu am avut nici un fel de așteptări care-mi zic simpatic că îmi găsesc ei pe cineva! Păi îmi sunt dragi acești oameni! Nu pentru promisiune, ci pentru felul în care-o spun.
Nu înțelegem...șoptiți voi.
Păi... vedeți când mi se spune asta eu simt cam așa: oamenii cred că am dreptul la fericire.
Și lucrul acesta mă face să plâng așa mocnit ca strămoșii care-și plângeau soarta nedreaptă. Plâng pentru mine, pentru sufletul meu și zâmbesc mereu printre lacrimi când aud glasurile celor pe care-i iubesc atât de mult că se îmbină într-un cântec atât de frumos. E plânsul acela de jale, o jale atât de adâncă încât visele mele vizitează satul meu drag din care-mi iau puterea când viața mă pune la pământ.
O, Doamne! Cât de dor îmi este de ulița copilăriei pe care colindătorii o străbăteau toată noaptea. De obiceiurile de acolo...
Mă întorc cu gândul la anii aceia minunați în care-mi găseam liniștea sufletului acolo în micul sat dintre culmi domoale. Eram o răsfățată a tuturor, dar nu m-am purtat niciodată ca atare, am muncit și am învățat valoarea tuturor lucrurilor. Glasul bunicilor mei răsună și acum în inima mea: "Trebuie să înveți să faci orice, că viața cine știe unde te așează..."Și viața m-a așezat...
Doar că încerc să nu regret nimic din ceea ce a fost, pentru că ar însemna să mă schimb și nu vreau asta...
Știu doar că...dragostea doare!
Viață ciudată,
ieri aveam tristețe,
astăzi am speranță!
Speranța într-un an mai bun,
Speranța în bunătate, în dreptate.
Speranța într-o viață mai bună,
Speranța că liniștea îmi va îmbrățișa inima
și atunci, doar atunci...voi zâmbi din tot sufletul meu!
Pentru voi,
Eu
***
Două imagini făcute normal de mine!
Prima e o imagine de pe unul din zidurile cetății Brașovului, o imagine care m-a impresionat și sper că și vouă o să vă placă...
A doua, reprezintă speranța!
Comentarii
Trimiteți un comentariu