Treceți la conținutul principal

tristețea povestirii...

Viața e ciudată...
Atunci când ai totul, de fapt nu ai nimic!
Iar când nu ai nimic...ai totul!

Astăzi nu mai am nimic, dar am...totul!


Zâmbesc tristă spre voi astăzi.
E greu Crăciunul, chiar e greu.
Ați avut dreptate dragi prieteni, ați avut dreptate...
Viața e ciudată...
Am fost țintuită la pat câteva zile, așa că am putut să mă gândesc iarăși și iarăși la ceea ce s-a întâmplat în anul acesta. Sincer, nici acum nu-mi vine să cred. O parte din mine se întreabă mereu: "Unde este iubirea aceea așa de mare? Unde s-a pierdut fericirea? Unde am greșit?"
Rațiunea îmi spune însă ceva atât de evident, cât de trist e: "Nu a fost iubire".
E greu să accepți asta după atâta timp.
E cumplit.
Dar...acum, am puterea de a accepta realitatea așa cruntă cum este.
Și...încă pot respira!


Doamne! doar cel care trece prin durerea aceasta așa de mare, poate înțelege.
Nimic nu se compară cu sentimentul acesta al trădării...Nimic.
Cum să vă descriu în cuvinte: e ca atunci când cineva îți smulge inima din piept și calcă pe ea. A sfârâmat-o în mii de bucățele. A distrus sufletul și a lăsat în urmă...pustiul.
Nimic nu mai e ca înainte.
Mă tot întreb de câteva zile: "De ce?"
Poate pentru că s-a distrus sentimentul acela de sigurață, acela al căminului, acela al familiei...

Viață nedreaptă...
Am citit astăzi un articol în care scria că trebuie să trăiești o astfel de iubire, care să te pună la pământ, ca apoi să găsești adevărata iubire!
Păi...eu nu prea mai cred în așa ceva. Cred însă că oamenii sunt toți egoiști, că se gândesc doar la ei, doar la propria persoană.
Știu o să ziceți că dacă eu cred asta nu înseamnă că e și așa.
Logic, spun eu. Și eu credeam asta din tot sufletul, dar când am avut nevoie, doar o mână de oameni m-au crezut! Așa că...vă spun din experiență: oamenii sunt egoiști. Nu, nu am avut nevoie de ajutorul lor, am avut doar nevoie să văd că mă cred!
Cât de trist mă uit la ei acum când îmi spun: te cred!
Eu, eu ...pentru prima dată în viață mi-am pierdut încrederea în ei!
Acest lucru cred că e mai dureros decât toată povestea aceasta așa de tristă. ( O poveste pe care o s-o scriu odată când totul se temină, când liniștea se așterne peste sufletul meu)

Viață nedreaptă...
Vedeți ce efect a avut Crăciunul asupra mea...acela al tristeții supreme. Dar ciudat, nu sufăr din cauza lui, ci doar din lipsa...familiei, căminului!
Știu, știu totul se poate reface, toți din jurul meu mi-o spun...
Unii chiar vor să intervină în viața mea! ( acest lucru a fost cel mai simpatic din săptămâna trecută! Îmi vine și acum să râd.)
Păi...acum ești tristă, acum râzi, șoptiți voi.
Da. Râd așa cu lacrimi în ochi când văd oameni de la care nu am avut nici un fel de așteptări care-mi zic simpatic că îmi găsesc ei pe cineva! Păi îmi sunt dragi acești oameni! Nu pentru promisiune, ci pentru felul în care-o spun.
Nu înțelegem...șoptiți voi.
Păi... vedeți când mi se spune asta eu simt cam așa: oamenii cred că am dreptul la fericire.
Și lucrul acesta mă face să plâng așa mocnit ca strămoșii care-și plângeau soarta nedreaptă. Plâng pentru mine, pentru sufletul meu și zâmbesc mereu printre lacrimi când aud glasurile celor pe care-i iubesc atât de mult că se îmbină într-un cântec atât de frumos. E plânsul acela de jale, o jale atât de adâncă încât visele mele vizitează satul meu drag din care-mi iau puterea când viața mă pune la pământ.
O, Doamne! Cât de dor îmi este de ulița copilăriei pe care colindătorii o străbăteau toată noaptea. De obiceiurile de acolo...
Mă întorc cu gândul la anii aceia minunați în care-mi găseam liniștea sufletului acolo în micul sat dintre culmi domoale. Eram o răsfățată a tuturor, dar nu m-am purtat niciodată ca atare, am muncit și am învățat valoarea tuturor lucrurilor. Glasul bunicilor mei răsună și acum în inima mea: "Trebuie să înveți să faci orice, că viața cine știe unde te așează..."
Și viața m-a așezat...
Doar că încerc să nu regret nimic din ceea ce a fost, pentru că ar însemna să mă schimb și nu vreau asta...
Știu doar că...dragostea doare!

Viață ciudată,
ieri aveam tristețe, 
astăzi am speranță!

Speranța într-un an mai bun,
Speranța în bunătate, în dreptate.
Speranța într-o viață mai bună,
Speranța că liniștea îmi va îmbrățișa inima
și atunci, doar atunci...voi zâmbi din tot sufletul meu!

Pentru voi,
              Eu
***
Două imagini făcute normal de mine!
Prima e o imagine de pe unul din zidurile cetății Brașovului, o imagine care m-a impresionat și sper că și vouă o să vă placă...
A doua, reprezintă speranța!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…