Spinele...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi, așa simpatic. Viața nu îmi dă nici o șansă la bucurie. De câte ori spun că mă liniștesc iarăși vine ceva peste mine. Și inevitabil nu mai am aer să respir...
Dar încerc pe cât se poate să stăpânesc tristețea pentru că îmi doresc din suflet să zâmbesc și să mă bucur de câte clipe am. Ieri prietena mea bună îmi tot repeta cât de vulnerabili suntem în fața sorții, că într-o clipă totul se poate schimba. Că azi ești, mâine poate nu.
Am înțeles ideea, dar tristețea nedreptății suferite nu mi-o poate lua. Așa că fac ceea ce știu mai bine, încerc să accept tristețea ca să pot să o controlez eu pe ea, nu ea pe mine. Și iată că am reușit!
Încă respir, vorbesc, gândesc și cel mai important scriu.
Trebuie să vă mărturisesc că m-am gândit serios să mă opresc din scris, dar...
Aseară am primit un mesaj care m-a impresionat foarte mult.
Sincer, am rămas cu gura căscată!
Mesajul este al meu și nu o să-l reproduc. Sunt egoistă! Dar ideea că nu sunt singură, că oamenii care citesc se regăsesc în cuvintele mele, că se încarcă pozitiv de fiecare dată când citesc. E uimitor! E prima dată, după un an de scris, când simt că fac bine ceea ce fac. Adică transmit și ajut!

Iar în seara aceasta, așa ca să se lege toate, o bună prietenă la care țin foarte mult, care citește enorm și căreia îi respect părerea, mi-a zic că-i place blogul meu, îi place sinceritatea mea. Că foarte multe femei sunt în aceeași situație și nu reușesc să scape din căsnicii nefericite. Că sunt un model.
Eu...nu știu dacă sunt un model de forță interioară, dar știu că nu vreau să mă las înfrântă.
Mai știu că femeia în societatea românească este văzută de 90% dintre bărbați la cratiță și cu un copil de fiecare mână! Rar am întâlnit bărbați care să spună eu o ajut pe soția mea, pentru că așa vreau eu. I-am privit cu multă admirație pe aceștia.
Din păcate majoritatea au impresia că fac destul dacă merg la serviciu și aduc bani în casă.
Ei, nu e chiar destul.
Pentru că femeia muncește la fel de mult la serviciu.
Am spus și mă repet soții trebuie să fie împreună în căsnicie. Să împartă responsabilitățile echitabil și dacă se poate să le schimbe din când în când.
Adică ce noi nu putem sta la televizor cu berea lângă noi, mâncând sâmburi uitându-ne la campionatul mondial de fotbal? Ia auzi aici, discriminare!
Noi nu putem pierde timpul la o poveste luuungă?
Sau e prea greu să stai pe scaun?
Ideea e că noi putem face oricând treaba bărbaților, dar ei treaba noastră nu prea! Sunt simpatică, nu?
Normal, îmi răspund tot eu, că doar nu o să mă contrazic.

Ei, dragii mei, cei care-mi citiți rândurile, trebuie să știți că astăzi iarăși m-am gândit serios că trebuie să lupt pentru drepturile femeilor în țara aceasta. Nu, nu e o glumă, chiar îmi doresc asta.
Poate trebuie să încep cu o educație a tinerelor pentru ca atunci când ajung să se căsătorească să știe ce să facă! Da. Cred că acesta e pasul care trebuie să-l fac.
Așa că dacă tot vine concediul meu în care mi-am propus să călătoresc foarte mult, e timpul să pun bazele unui nou proiect. (sunt expertă!)
Ia să învățăm noi femeia cum să se prețuiască pe sine și să spună: Nu.
Ia să învățăm noi pe cei din jur că nu suntem chiar așa de proști cum ne consideră.
Că adevărata valoare a unui om se vede în sufletul lui.
Că nu este nevoie de cuvinte, pentru că faptele vorbesc de la sine.
Că de cele mai multe ori omul bun se cunoaște de la distanță, iar cel prefăcut din căutătură. (îmi place cum sună!) 
Așa că fiți atenți de cine vă înconjurați că uneori e mai greu să scapi, dar...nu imposibil!

Spinele...
Mă simt ca un spine.
Dacă mă atinge cineva se înțeapă.
Nu suport nici măcar o privire.
Prea multă durere...
Însă o să treacă și perioada aceasta, sunt absolut sigură și o să mă liniștesc cu adevărat.
Până atunci...
Îmi place singurătatea mea și nu vreau să o schimb.

Și așa ca să termin și să vă fac să râdeți o să vă povestesc ceva haios.
Păi merg eu să alerg în zilele trecute și mă întâlnesc cu niște copii. Unul dintre ei cu o cutie destul de mare sub braț. Eu, să nu tac le spun:
- Ei veniți la alergat?
Ei...se uită uimiți la mine și spun tare sfătoși:
- Nu, am ieșit să ne jucăm cu drona!
Mă uit la ei perplexă și-i întreb ridicând din sprâncene:
- Cu drona?
- Da! strigă ei
Îi las și-mi văd de drum...
Când mă întorc ce credeți că-mi povestesc?
Ooo păi să cad jos de râs. Așa de bine au știut să o mânuiască că a zburat drona unde a vrut și ei au fugit să nu o piardă. Imaginați-vă copilul cu o cutie sub braț, cu telecomanda în mână și o șurubelniță, care habar nu am de ce i-a mai trebuit, fugind spre pădure să vadă unde cade drona să o poată recupera!
Am râs din toată inima și de fiecare dată când îmi aduc aminte râd iarăși.
Drona nărăvașă!

Pentru voi,
        Mihaela.