Oglinda...

Uneori sunt uimită cum pot influența gândirea oamenilor. Cuvintele mele au ceva...magic!
Sunt tareee modestă. Ce să-i faci, asta sunt.

Când am început să scriu aveam în minte o poveste în timp real.
Apoi, m-am oprit.
Am avut senzația stranie că tot ce scriu inspiră pe alții. Astăzi mi-am dat seama că povestea întreagă este în degetele mele, doar eu pot să-i dau viață, doar eu pot însufleții personajele mele.
Aya este personajul meu feminin. Povestea ei este...în mintea mea! Normal.
În fine, când scriu despre Aya să știți că sunt mici fragmente din cartea mea.
Sunt așteptate aceste fragmente, văd și eu din felul în care se citesc.
Sunt modestă. Chiar sunt. (râd)

Adevărul e că sunt într-o căutare permanentă, a mea.
Îmbin două lucruri care-mi sunt dragi. Scriu și fac poze. Majoritatea sunt pozele mele.
Învăț din greșeli, caut să-mi depășesc limitele și nu mă las, chiar dacă unii asta așteaptă.
Dacă eu singură văd o evoluție, înseamnă că e. Eu sunt cel mai aspru critic al meu.
Pentru că-mi plac provocările și tot am încercat în ultimele câteva luni să scriu FlashFiction...
Iată prima parte dintr-o povestire.

Oglinda

"Cioburi, cioburi împrăștiate peste tot prin camera cu vedere spre mare. Pășește cu grijă încercând să nu se taie în ele. Picioarele lui goale nu reușesc să fenteze bucata de oglindă și durerea năvălește cu putere în fiecare nerv. Țipă, înjurând. Este furios pe neîndemânarea lui, pe faptul că a lăsat geamul deschis și din cauza furtunii, oglinda s-a făcut țăndări. 
  - Cât de neatent, șoptește el.
Glasul de aude straniu în liniștea desăvârșită a casei. 
Doar vântul șuieră prin geamul rămas deschis.
Ajunge la el și-l trântește cu putere, cu furie și cu durerea care-i pulsează în picior și se propagă în tot corpul. Se așază pe pat și vede uimit că sângele se prelinge peste parchetul lucios.
Își scoate cu atenție ciobul din picior, apăsând apoi ca sângele să se oprească. Un gând îi trece prin minte: trebuie să-și dezinfecteze rana, dar pentru asta trebuie să ajungă în partea cealaltă a camerei.
  - Of!
Privește spre straniile cioburi răspândite prin cameră, care prind culoare de la fulgerele care luminează geamurile camerei. 
Un joc de lumini misterios, își spune el.
Un joc care parcă nu trebuie oprit. Parcă trasmite ceva. Și-i tresare inima așa de tare încât uită de durere, uită de tot ce s-a întâmplat în urmă cu o jumătate de oră.
Își improvizează un bandaj și din vârful patului privește cu atenție la semnalele luminoase.
  - Doamne! Ce este asta?
Camera se luminează din când în când și firul de lumină din fulger se strecoară cumva în oglinda împrăștiată. Trece dintr-un ciob în altul într-un curcubeu de lumini, de o frumusețe orbitoare.
  - Uimitor, uimitor...
Șoapta rostită vibrează în unda de lumină, o face să danseze mai repede în cioburi, să se-ntretaie, să prindă viață și să transmită sentimente.

El simte.
Simte o lovitură în piept și oftează în durere.
Lumina tremură în camera întunecată de furtuna tot mai violentă.
  - Ești? Ești...tu?
Unda de lumină se stinge atingând în mângâiere ciobul de oglindă pe care el încă îl mai avea în mână. Ciobul însângerat. Privește în tăcere spre el.
  - Unde...șoptește cu glasul tremurat de emoție. Unde ești?
Deodată apare o flacără minusculă care se oglindește din toate părțile în lacrimile de pe jos.
Se joacă. 
Dispare. 
Apoi apare mai mare. 
Trece de la o oglindă la alta. 

Îl atinge. 
Încet de data asta.
El...el primește îmbrățișarea cu emoția care-i străbate trupul, cu dragostea care-i-se revarsă din suflet și cu lacrimile care-i șiroiesc pe față.
  - Ești aici, șoptește el.

O ușă trântită.
Un tropăit.
O ușă deschisă.
O lumină care invadează spațiul intim, lăsându-l fără aer.
Două persoane.

Privește cu durere, cu tristețe desăvârșită spre ei și strânge cu putere ciobul în mână.
  - Am pierdut-o, șoptește disperat. Am pierdut-o."

Uneori viața se sparge asemeni unei oglinzi în mii și mii de cioburi. Nu mai poți reface nimic. Trebuie să ai puterea de a le arunca la gunoi și de a cumpăra o altă oglindă.
Poți însă să arunci o viață trăită?
Poți arunca pe cineva departe de tine, din orgoliu?
Depinde ce persoană ești. Unii pot.

M-am tot gândit la oglizi.
Oglinda ne arată cum suntem, dar eu cred că depinde de fiecare cum se vede.
Vreau să spun că noi ne vedem într-un fel, subiectiv, iar alții ne văd altfel.
Când însă ai impresia că ești cel mai bun, frumos și deștept atunci...cam spargi oglinda.
Și pierzi pe toți cei din jurul tău pentru că ești prea egoist și prea mândru să recunoști unde ai greșit.

Pentru voi,
           Eu