Singurătate...

Privesc spre voi cu tristețe.
Pentru că suntem într-o perioadă în care nu am de unde culege flori de câmp, îmi cumpăr în fiecare săptămână câte un buchet de trandafiri. De fiecare dată altă culoare.
Mă uit la ei și simt cum tristețea care mă bântuie în perioada aceasta se mai alină.

Știu, e o perioadă frumoasă în care toată lumea se bucură în căutarea cadourilor perfecte.
Dar pentru mine e doar o perioadă în care-mi amintesc de momente în care am crezut că sunt fericită.
Vedeți voi, despărțirea e grea.
Cel mai cumplit lucru e singurătatea.
Te simți singur și fără nici un rost în lumea aceasta.
Îți repeți în fiecare zi ce trebuie să faci, care sunt lucrurile care te fac fericit, dar la sfârșitul zilei ești singur. Sentimentul acesta e cumplit. Durerea care se scurge din sufletul tău te lasă pustiit.

Poate pare ciudat, dacă trec de la o persoană la alta, dar asta e pentru că sunt sigură că oricine, femeie sau bărbat tot așa simte. Doar cred că intensitatea e alta. Poate și perioada suferinței!

Mă-ntreb mereu de ce?
Nu există răspuns. Nu există speranță.
Încerc să muncesc cât de mult pot, ca să uit. Doar că durerea nu se uită, din păcate.
Durerea trebuie înfruntată ca să dispară.

Aș vrea să privesc spre stele, aș vrea să mă las învăluită de razele misterioase ale lunii, aș vrea să simt parfumul florilor de cireși. Doamne cât aș vrea!
Aș vrea să alerg pe lângă bătrânul meu lac și-i să-i șoptesc durerea mea.
Aș vrea să șterg fiecare clipă tristă, să îmi amintesc doar clipele frumoase.
Doar că...
Nu pot!
Nu pot pentru că acum mi se par toate o mare minciună.

Îmi plec fruntea în tristețe și încerc să-mi amintesc cuvintele pe care le repet zi de zi:
Pot, trebuie să pot! Pot...Pot...
Ridic fruntea, chiar dacă în ochi am lacrimi, și merg înainte.
Las singurătatea să-mi inunde ființa, să devasteze tot în jurul ei, să spele durerea.
Și mă gândesc doar că viața nu e dreaptă, că trebuie să accept lucrul acesta și să privesc doar spre viitor. Trebuie să pot chiar dacă e greu. Îmi spun mereu că sunt așa de mulți oameni bolnavi, unii chiar copii, că sunt oameni care nu au ce să mănânce, care nu au un loc unde să stea și atunci mă simt binecuvântată.

Vedeți voi, până îmi pot mișca mintea să scriu, ar trebui să fiu fericită!
Și...acum îmi dau seama, nu sunt singură!
Sunt împreună cu voi, voi cei care aveți răbdare să-mi citiți rândurile, unele mai inspirate, altele mai puțin, unele mai vesele, altele tristețe. Toate însă mă reprezintă.

Atunci mă întreb ce-i singurătatea?
Faptul că ești singur sau că te simți singur?
Poți să te simți așa de singur într-o căsnicie. Această singurătate e mai cumplită decât faptul că ești singur cuc! Pentru că în fiecare seară când ai nevoie să povesteți cu acel cineva de lângă tine, să-i spui momentele vesele, enervante sau pline de nedreptate pe care le-ai trăit și nu te ascultă, sau îți taie elanul: Nu mă interesează!
Vă spun că e cumplit de frustrant. Te simți inutil.
Simți că nu mai pulsați ca o inimă, ci doar sunteți ca două frunze în bătaia vântului, fiecare zburând în altă parte.

Uite, când am început să scriu eram așa de tristă, iar acum mi-a revenit zâmbetul pe buze!
Este efectul scrisului, sau fapul că vorbesc cu voi!
Până la urmă nu contează, cel mai important e că zâmbesc!

Pentru voi,
         Eu.