Treceți la conținutul principal

Liniștea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu multă liniște. E timpul liniștii mele!
Îmi vine să râd, nu întrebați de ce. Oricum vă spun. Liniștea aceasta am căutat-o de mult, mult timp și cumva "hoața" s-a ascuns de mine. Astăzi însă mi-am dat seama, așa într-o străfulgerare a minții, că liniștea este acolo in sufletul fiecăruia, doar trebuie să o aducem la suprafață.
De ce nu facem asta?
Păi ia să mă gândesc...
Poate pentru că nu avem timp, sau nu ne dăm timp, ori pur si simplu intram în viața ca într-o mașină de spălat și ne tot invârtim de suntem mereu amețiți.
Poate...
Cred însă că grijile " ne distrug" liniștea.
Grija pentru familie.
Grija pentru serviciu.
Grija zilei de mâine.
Grija si iarăși grija.
Exasperant, frustrant, greu de digerat.

Cum să fii linistit dacă în jurul tău e agitație? Poți?
Agitația se transmite.  Știați?
Exemplul cel mai simplu e prima perioadă de viață a bebelusului. Dacă simte agitație, e gata zarva. Păi nu-l mai oprești și să faci toată linistea din lume! Agitația mamei se transmite asemeni unei unde.

Oare noi, oamenii, nu preluam această agitație?
Din locul în care muncim, din societate, din jurul nostru pur și simplu.
Sigur că da.
Exemplu: plec liniștită,  zen, de dimineață.  Imi propun: sunt calmă și mă bucur de tot de fac. Trec 10 minute...agitație.
Îmi spun: calmăăă...
Trece o oră. Agitația crește și crește și normal că mă " dărâmă" și îmi strică planul.
Uite așa din liniștea impusă se alege praful!

O zi, două...e ok.
Zi de zi?
Groaznic.
Cum să-i determini pe cei de lăngă tine să fie calmi?
Nu, nu poți.
Nu mai reusești nici cu proprii copii. În ultima vreme tot se vorbește despre un autism provocat de telefoane, tablete...bla, bla. Credeți că se exagerează?
Nu, vă spun eu.
Tinerii...
Se uită la tine, prin tine și nu pricep nimic din ce le spui. Nu se pot concentra, nu pot face legături logice în gândire, nu sunt în stare să își stabilească obiective.
Am fost șocată de obiectivul propus de un copil de 13 ani.
Citez: obiectivul meu este să îmi fie lene.

Să-i fie lene...să nu facă nimic, dar să vorbească mereu tot aiureli și să găsească ceva de criticat la oricine.
Și să stai...zen?

Liniște, liniște unde te-ai ascuns?
Unde?
În limpezirea gândurilor, după o zi de agitație continuă.

Pentru voi,
      T.A.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Speranța

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Cred că mi-am regăsit sclipiciul și încep să-l presar peste inimile celor din jur. Astăzi am îmbrățișat în scris o prietenă și a fost uimitor răspunsul ei: Multumesc. Aveam nevoie. Am simțit cum inima mea tresaltă în durere pentru că știam că urma să vină acasă de Paști și probabil nu o mai face...Nu am îndrăznit să întreb. Mi-a fost teamă de răspuns. Î n urmă cu câteva zile prietena mea mi-a trimis mesaj: De ce tăcere? Chiar nu scrii nimic? Toată ziua mi-am reproșat: Acum când oamenii au nevoie, eu...nu pot? Durerea din sufletul meu e atât de mare încât mi-am pierdut sclipiciul? Nu, am strigat cu tot sufletul.  Trebuie să pot. Am deja experiență.  Am mai pierdut tot și m-am ridicat.  În perioada aceea cuvintele oamenilor au fost darul lui Dumnezeu, care mi-a mângâiat sufletul. Știu ce înseamnă boala și să trăiești cu spaima în suflet că nu-ți mai vezi copii crescând. Am exemple, am trecut peste...trec și acu...

Copilăria...

C e trebuie să facem pentru a-i învăța pe cei din jurul nostru? Ce trebuie să facem pentru a le arăta că greșesc? Ce trebuie să facem ca ei să înțeleagă că se poartă copilărește? Ce trebuie să arătăm ca să vadă adevărul? De ce nu pot vedea adevărul? De ce? Parcă au pe ochi solzi de metal și nimeni și nimic nu-i poate da jos! Oare...mai cad vreodată? Oare...o să-și dea seama ce au pierdut? Î ntrebări grele care-mi apasă inima, care-mi fac sufletul să tresară în durere. Am trecut de perioada lui "de ce", dar sunt tristă, așa de o tristețe mare ca oceanul, o tristețe care-mi umbrește ochii și chipul. Nu, nu sufăr așa de tare încât să nu mă ridic din pat! ( unii deabea așteptă!) Nu, nu mai iubesc! Iubirea pentru mine acum...e o mare amăgire. Poate cu timpul o să-mi schimb părerea, dar acum așa cred. C red că suntem așa de egoiști, că fiecare se gândește doar la eul propriu. Doar "eu" sunt în centrul universului. D oar ceea ce îmi doresc "eu...