Mă uit spre voi tristă.
Să mori singur și să fii îngropat singur.
Singurătate.
Nimeni, înțelegeți, nimeni lângă tine.
Sunt uimită cum oameni atei, acum cred.
Sunt dezamăgită de oameni care ar trebui să ia decizii cu sânge rece pentru binele tuturor, dar nu sunt în stare să o facă.
Vorbe-n vânt, ar spune străbunicii noștri.
Doar vorbe.
Am fost o generație de sacrificiu și se pare că încercările nu se mai termină.
Nu aveam de gând să scriu în seara aceasta, dar...
O salvare oprită în fața locuințelor.
Oameni îngrijorați.
Senzația?
Stomacul s-a strâns, inima a luat-o la goană. Câteva minute de panică. Apoi, am judecat: dacă era ceva, era altfel de salvare...bla, bla.
Gânduri nebune.
Și a plecat așa cum a venit.
După o oră mi-am dat seama de un lucru.
Aceeași senzație, ca în 1989, când a început Revoluția.
Teama.
Frica tuturor de pericol s-a simțit în aer. Așa pur și simplu.
Suntem oameni. Cu răutățile noastre. Cu ura aceea care doboară totul. Cu minciuni îngrozitoare spuse împotriva celor de lângă tine doar pentru a câștiga.
Mă gândeam zilele trecute că am pierdut jumătate din viață fără să realizez nimic.
Am pierdut un...
Am câștigat însă libertatea de a zâmbi, de a visa, de a scrie, de a-mi exprima sentimentele și de a călători. În trei ani am realizat cu mult mai mult decât în anii aceia.
Vorbe-n vânt, ar spune bătrânii.
Viața e atât cât trebuie.
Dar singuri?
Oare singuri?
Nu, ar zice bunicii. Nu singuri.
Ci în brațele Lui.
Of, bunicii aceștia care le știu pe toate, iar eu, noi la prima adiere de vânt uităm tot.
Pentru voi,
T. A.
Să mori singur și să fii îngropat singur.
Singurătate.
Nimeni, înțelegeți, nimeni lângă tine.
Sunt uimită cum oameni atei, acum cred.
Sunt dezamăgită de oameni care ar trebui să ia decizii cu sânge rece pentru binele tuturor, dar nu sunt în stare să o facă.
Vorbe-n vânt, ar spune străbunicii noștri.
Doar vorbe.
Am fost o generație de sacrificiu și se pare că încercările nu se mai termină.
Nu aveam de gând să scriu în seara aceasta, dar...
O salvare oprită în fața locuințelor.
Oameni îngrijorați.
Senzația?
Stomacul s-a strâns, inima a luat-o la goană. Câteva minute de panică. Apoi, am judecat: dacă era ceva, era altfel de salvare...bla, bla.
Gânduri nebune.
Și a plecat așa cum a venit.
După o oră mi-am dat seama de un lucru.
Aceeași senzație, ca în 1989, când a început Revoluția.
Teama.
Frica tuturor de pericol s-a simțit în aer. Așa pur și simplu.
Suntem oameni. Cu răutățile noastre. Cu ura aceea care doboară totul. Cu minciuni îngrozitoare spuse împotriva celor de lângă tine doar pentru a câștiga.
Mă gândeam zilele trecute că am pierdut jumătate din viață fără să realizez nimic.
Am pierdut un...
Am câștigat însă libertatea de a zâmbi, de a visa, de a scrie, de a-mi exprima sentimentele și de a călători. În trei ani am realizat cu mult mai mult decât în anii aceia.
Vorbe-n vânt, ar spune bătrânii.
Viața e atât cât trebuie.
Dar singuri?
Oare singuri?
Nu, ar zice bunicii. Nu singuri.
Ci în brațele Lui.
Of, bunicii aceștia care le știu pe toate, iar eu, noi la prima adiere de vânt uităm tot.
Pentru voi,
T. A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu