Afară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!” Aerul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac rău. Simte mai mult decât în alte zile frustrarea unei zile de muncă. Acasă. Noua modă. ”Sunt liberă! și-a zis fericită cu doi ani în umă. Îmi fac programul cum vreau eu!” O capcană, își zice tristă acum. Muncă. Eu. Muncă. Eu. Liniște. Eu. Nervi. Eu. Singurătate. Eu.... Soarele îi atinge fața în încercarea disperată de a o face să zâmbească. O mângâie. Delicat. Desenând pe chipul ei imagini bizare, parcă intonând o incantație numai de el știută. Închide ochii și-și eliberează gândurile, lăsând soarele să-i spele chipul, să-i schimbe mărgelele gândurilor. Liniște. Copleșitoare. Ar vrea să deschidă ochii, dar pleoapele-i sunt de plumb. S-ar mișca, dar nimic din ființa ei nu mai răspunde. Doar gândurile înșirate una lângă alta, stau agățate-ntr-un abis. Frică. O frică oarbă să nu dispară amintirile. ”Cine sunt Eu, fără ele?” vine un gând de nicăieri cutremurând imensitatea neantului și unde nesfârșite, colorate se propagă agitând mărgelele gândurilor ei, făcându-le să se desprindă și să se împrăștie. Înfricoșare. Clipe, care par o eternitate, de disperare. Doar că abisul le trimite înapoi ca într-un dans perfect făcut și ele, una câte una se înșiră invizibil în fața ei. Le vede. Una e galbenă, alta verde, alta roșie și undeva timidă cea albastră. Privește mirată spre amintirea albastră. ”Cine ești tu? o întreabă grăbită”. Dar nu așteaptă răspunsul. ”Dar tu?” Ele se mișcă, vibrează, se desprind și o încercuiesc într-un bâzâit haotic, care apoi se transformă în ceva liniștitor. Cumva transmit imagini, care străfulgerează din când în când abisul și dezvăluie amintiri: un câmp imens presărat cu flori; chipul ridat, dar atât de frumos al bunicului; ochii albaștri-vineții care au topit-o din prima clipă a apariției în lumea aceasta; mirosul de vanilie care se revarsă din părul șaten și ondulat... Ar vrea să le prindă și să le așeze la locul lor, acolo în suflet, dar ele hoațele se ascund, râd și nu se lasă prinse. Cumva aerul devine tot mai intens, lumina străbate întunericul și se așează pe fața-i brăzdată de lacrimi. Fierbinți. Sărate. Care topesc abisul, descătușează pleoapele și o readuc în camera goală, cu un birou vechi, pe care sunt înșirate hârtii, un tablou care străjuiește peretele din răsărit, un pat simplu și o poză din care privesc doi copii râzând, unul cu ochii de un albastru-vinețiu, una cu ochii mari negri și părul inele, inele. ”Sunt acasă, își zise încântată. Acasă.” Închide geamul. Zarva copiilor a încetat, soarele pictează cerul în înseare peste pădurea de salcâmi, într-o zi obișnuită de ianuarie. Acasă.
Pentru voi, T. A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu