Treceți la conținutul principal

Iubire părintească...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. 

De câteva zile îmi revine obsedant în minte o scriere a mea de acum doi ani. Una dintre cele mai dragi. Poate pentru că a fost scrisă într-unul dintre cele mai grele momente, scrisă cu sufletul și nu cu mintea. Poate părea ciudat ce am zis, dar atunci, la momentul acela, a fost disperarea mamei care nu poate să-și vadă copilul.
Acum, după doi ani, îmi dau seama că l-am scris pentru copilul meu...



Iubirea mamei

Am prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote...
Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire...

Degetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor.

Unde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în fața divinității și să-i mulțumesc...pentru că te am, pentru că exiști, pentru că-mi luminezi sufletul, pentru că-mi înseninezi fiecare zi ploiasă a vieții mele.

În plecăciunea mea ating pământul reavăn și simt căldura care emană din puterea Lui. 
Nu îndrăznesc să ridic privirea, nu trebuie pentru că spre mine vine...adierea fericirii.
Mă alintă, îmi șoptește încetișor ceva la ureche și eu inevitabil... râd!

Râsul meu răsună straniu în Cerul deschis, propagându-se în mii și mii de sunete. Ciudat însă urechile mele aud doar o melodie ușoară care-mi încântă inima și îmi  trezește toate simțurile cunoscute și necunoscute.

Fericirea mă cuprinde în îmbrățișarea ei și...simt cum mă poartă în dans de vals pe norii pufoși. Nu mă ridic, nu-mi ridic ochii, dar îmi simt tălpile atingând discret fiecare nor în sunetul cristalin al unei voci șoptite...

Îmi ascut simțurile pentru că îmi dau seama că sunt cuvinte spuse încet, încet...ca să mă protejeze de puterea Cuvântului său..

Mulțumesc! răspund emoționată  cu sufletul prins într-o stare de fericire supremă.
Nu aud răspuns, dar simt...simt mângâierea de pe părul meu lung și negru...

Ascult cum vântul îmi răsfiră părul și-mi aduce aproape de față sărutarea ta, delicată, surprinzătoare...
Mă ridic pentru că știu că este timpul, timpul reîntoarcerii la ...mirosul tău, la zâmbetul tău, la chipul tău de înger...

Ating lin zâmbetul tău fericit și-ți sărut obrajii bucălați, mânuțele tale le iau încetișor și le pun pe pieptul meu...

Inima bate nebună, nebună aducând mii de informații despre tine în mintea mea...
Iar gândul, gândul care se formează din înformațiile primite e unul singur: 
COPILUL  MEU!"

***
Viața este ciudată. 
Timpul trece.
Iubirea pentru copii rămâne, poate chiar în timp crește, se dezvoltă cumva, se transformă dar în același timp te transformă pe tine ca persoană.
Să fii părintele perfect?
Toți ne dorim, dar rămâne o întrebare suspendată în aer:
Ce înseamnă perfect?
Despre perfecțiune, însă, în altă zi.

Pentru voi,
        T.A.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…