Treceți la conținutul principal

Iubire părintească...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe. 

De câteva zile îmi revine obsedant în minte o scriere a mea de acum doi ani. Una dintre cele mai dragi. Poate pentru că a fost scrisă într-unul dintre cele mai grele momente, scrisă cu sufletul și nu cu mintea. Poate părea ciudat ce am zis, dar atunci, la momentul acela, a fost disperarea mamei care nu poate să-și vadă copilul.
Acum, după doi ani, îmi dau seama că l-am scris pentru copilul meu...



Iubirea mamei

Am prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote...
Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire...

Degetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor.

Unde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în fața divinității și să-i mulțumesc...pentru că te am, pentru că exiști, pentru că-mi luminezi sufletul, pentru că-mi înseninezi fiecare zi ploiasă a vieții mele.

În plecăciunea mea ating pământul reavăn și simt căldura care emană din puterea Lui. 
Nu îndrăznesc să ridic privirea, nu trebuie pentru că spre mine vine...adierea fericirii.
Mă alintă, îmi șoptește încetișor ceva la ureche și eu inevitabil... râd!

Râsul meu răsună straniu în Cerul deschis, propagându-se în mii și mii de sunete. Ciudat însă urechile mele aud doar o melodie ușoară care-mi încântă inima și îmi  trezește toate simțurile cunoscute și necunoscute.

Fericirea mă cuprinde în îmbrățișarea ei și...simt cum mă poartă în dans de vals pe norii pufoși. Nu mă ridic, nu-mi ridic ochii, dar îmi simt tălpile atingând discret fiecare nor în sunetul cristalin al unei voci șoptite...

Îmi ascut simțurile pentru că îmi dau seama că sunt cuvinte spuse încet, încet...ca să mă protejeze de puterea Cuvântului său..

Mulțumesc! răspund emoționată  cu sufletul prins într-o stare de fericire supremă.
Nu aud răspuns, dar simt...simt mângâierea de pe părul meu lung și negru...

Ascult cum vântul îmi răsfiră părul și-mi aduce aproape de față sărutarea ta, delicată, surprinzătoare...
Mă ridic pentru că știu că este timpul, timpul reîntoarcerii la ...mirosul tău, la zâmbetul tău, la chipul tău de înger...

Ating lin zâmbetul tău fericit și-ți sărut obrajii bucălați, mânuțele tale le iau încetișor și le pun pe pieptul meu...

Inima bate nebună, nebună aducând mii de informații despre tine în mintea mea...
Iar gândul, gândul care se formează din înformațiile primite e unul singur: 
COPILUL  MEU!"

***
Viața este ciudată. 
Timpul trece.
Iubirea pentru copii rămâne, poate chiar în timp crește, se dezvoltă cumva, se transformă dar în același timp te transformă pe tine ca persoană.
Să fii părintele perfect?
Toți ne dorim, dar rămâne o întrebare suspendată în aer:
Ce înseamnă perfect?
Despre perfecțiune, însă, în altă zi.

Pentru voi,
        T.A.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un m...

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...