Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe.
De câteva zile îmi revine obsedant în minte o scriere a mea de acum doi ani. Una dintre cele mai dragi. Poate pentru că a fost scrisă într-unul dintre cele mai grele momente, scrisă cu sufletul și nu cu mintea. Poate părea ciudat ce am zis, dar atunci, la momentul acela, a fost disperarea mamei care nu poate să-și vadă copilul.
Acum, după doi ani, îmi dau seama că l-am scris pentru copilul meu...
Am prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote...
Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire...
Degetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor.
Unde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în fața divinității și să-i mulțumesc...pentru că te am, pentru că exiști, pentru că-mi luminezi sufletul, pentru că-mi înseninezi fiecare zi ploiasă a vieții mele.
În plecăciunea mea ating pământul reavăn și simt căldura care emană din puterea Lui.
Nu îndrăznesc să ridic privirea, nu trebuie pentru că spre mine vine...adierea fericirii.
Mă alintă, îmi șoptește încetișor ceva la ureche și eu inevitabil... râd!
Râsul meu răsună straniu în Cerul deschis, propagându-se în mii și mii de sunete. Ciudat însă urechile mele aud doar o melodie ușoară care-mi încântă inima și îmi trezește toate simțurile cunoscute și necunoscute.
Fericirea mă cuprinde în îmbrățișarea ei și...simt cum mă poartă în dans de vals pe norii pufoși. Nu mă ridic, nu-mi ridic ochii, dar îmi simt tălpile atingând discret fiecare nor în sunetul cristalin al unei voci șoptite...
Îmi ascut simțurile pentru că îmi dau seama că sunt cuvinte spuse încet, încet...ca să mă protejeze de puterea Cuvântului său..
Mulțumesc! răspund emoționată cu sufletul prins într-o stare de fericire supremă.
Nu aud răspuns, dar simt...simt mângâierea de pe părul meu lung și negru...
Ascult cum vântul îmi răsfiră părul și-mi aduce aproape de față sărutarea ta, delicată, surprinzătoare...
Mă ridic pentru că știu că este timpul, timpul reîntoarcerii la ...mirosul tău, la zâmbetul tău, la chipul tău de înger...
Ating lin zâmbetul tău fericit și-ți sărut obrajii bucălați, mânuțele tale le iau încetișor și le pun pe pieptul meu...
Inima bate nebună, nebună aducând mii de informații despre tine în mintea mea...
Iar gândul, gândul care se formează din înformațiile primite e unul singur:
COPILUL MEU!"
***
Viața este ciudată.
Timpul trece.
Iubirea pentru copii rămâne, poate chiar în timp crește, se dezvoltă cumva, se transformă dar în același timp te transformă pe tine ca persoană.
Să fii părintele perfect?
Toți ne dorim, dar rămâne o întrebare suspendată în aer:
Ce înseamnă perfect?
Despre perfecțiune, însă, în altă zi.
Pentru voi,
T.A.
De câteva zile îmi revine obsedant în minte o scriere a mea de acum doi ani. Una dintre cele mai dragi. Poate pentru că a fost scrisă într-unul dintre cele mai grele momente, scrisă cu sufletul și nu cu mintea. Poate părea ciudat ce am zis, dar atunci, la momentul acela, a fost disperarea mamei care nu poate să-și vadă copilul.
Acum, după doi ani, îmi dau seama că l-am scris pentru copilul meu...
Iubirea mamei
Am prins în ochii tăi două stele și ți-am împletit soarele în păr, am luat luna și am pus-o să-ți sărute obrajii bucălați și am șoptit vântului să te gâdile ca să râzi în hohote...
Ți-am îmbrățișat palmele mici și le-am mângâiat cu sărutările mele pline de iubire...
Degetele mele ating delicat pielea de catifea într-o încercare disperată de a imprima în mintea mea, plină de fericire fără de seamăn, chipul tău, chip de înger venit să-mi dea aripi să zbor.
Unde să zbor? Până la cer, să îngenunchez în fața divinității și să-i mulțumesc...pentru că te am, pentru că exiști, pentru că-mi luminezi sufletul, pentru că-mi înseninezi fiecare zi ploiasă a vieții mele.
În plecăciunea mea ating pământul reavăn și simt căldura care emană din puterea Lui.
Nu îndrăznesc să ridic privirea, nu trebuie pentru că spre mine vine...adierea fericirii.
Mă alintă, îmi șoptește încetișor ceva la ureche și eu inevitabil... râd!
Râsul meu răsună straniu în Cerul deschis, propagându-se în mii și mii de sunete. Ciudat însă urechile mele aud doar o melodie ușoară care-mi încântă inima și îmi trezește toate simțurile cunoscute și necunoscute.
Fericirea mă cuprinde în îmbrățișarea ei și...simt cum mă poartă în dans de vals pe norii pufoși. Nu mă ridic, nu-mi ridic ochii, dar îmi simt tălpile atingând discret fiecare nor în sunetul cristalin al unei voci șoptite...
Îmi ascut simțurile pentru că îmi dau seama că sunt cuvinte spuse încet, încet...ca să mă protejeze de puterea Cuvântului său..
Mulțumesc! răspund emoționată cu sufletul prins într-o stare de fericire supremă.
Nu aud răspuns, dar simt...simt mângâierea de pe părul meu lung și negru...
Ascult cum vântul îmi răsfiră părul și-mi aduce aproape de față sărutarea ta, delicată, surprinzătoare...
Mă ridic pentru că știu că este timpul, timpul reîntoarcerii la ...mirosul tău, la zâmbetul tău, la chipul tău de înger...
Ating lin zâmbetul tău fericit și-ți sărut obrajii bucălați, mânuțele tale le iau încetișor și le pun pe pieptul meu...
Inima bate nebună, nebună aducând mii de informații despre tine în mintea mea...
Iar gândul, gândul care se formează din înformațiile primite e unul singur:
COPILUL MEU!"
***
Viața este ciudată.
Timpul trece.
Iubirea pentru copii rămâne, poate chiar în timp crește, se dezvoltă cumva, se transformă dar în același timp te transformă pe tine ca persoană.
Să fii părintele perfect?
Toți ne dorim, dar rămâne o întrebare suspendată în aer:
Ce înseamnă perfect?
Despre perfecțiune, însă, în altă zi.
Pentru voi,
T.A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu