Treceți la conținutul principal

Realitatea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi gânditoare.

Citeam zilele trecute într-una dintre cărțile lui Nichita Stănescu următoarele cuvinte: 
„Moartea nu cutremură pe nimeni. Sentimentul morții este echivalent cu spaima”.
Cât adevăr!

Moartea în sine nu ne prea atinge sufletul. Auzim în fiecare zi numărul celor care au murit. La început am avut o tresărire, milă pentru acei oameni, astăzi, după atâtea luni, ei sunt doar numere. Numere fără viață într-o statistică pe care o urmărim vrând-nevrând. Doar când unul dintre numerele acelea se transformă în cineva cunoscut atunci te cutremuri. Îți reevaluezi viața și te gândești iarăși să nu mai lași lucrurile să curgă pe lângă tine, ci să te bucuri de fiecare moment. Așa cu simplitate, fără fast, fără nimic spectaculos.

Dar viața te învârte, te întoarce de pe o parte pe cealaltă și nu-ți dă timp să privești cu simplitate totul. Lucrurile din jurul tău se complică, apar tot felul de probleme care-ți întunecă gândurile și te obosesc fără măsură. Lucruri în esență inutile, dar care intervin așa de repede în viață, încât pe moment ai impresia că dacă nu reușești să le dai de cap cine știe ce se întâmplă! Doar pe moment.

Și uiți! 
Uiți că ți-ai promis în timpul acela când totul a fost închis să-ți oferi timp doar pentru tine.
Uiți că dorințele tale personale sunt mai presus de dorințele altora, că timpul petrecut alături de cei dragi e mai important decât totul din lumea aceasta și că...oricând, în orice moment te poți trezi iarăși că nu ai voie să ieși.


Și atunci mă întreb: Când învăț eu sau tu că viața aceasta e prea scurtă pentru a lăsa lucruri fără sens să ne consume din energie? Când învățăm să aplicăm ceea ce știm că este bine pentru noi?
Când?

Întorcându-mă însă la cuvintele lui Nichita teama de moarte naște spaimă, naște ură și răutate. În ultima vreme eu văd în jurul meu foarte multă răutate. E cumva ciudat și trist în același timp. 
Dacă în martie-aprilie oamenii au dat dovadă de bunătate, nu știau care mai de care să ajute, acum e exact opusul.

Și pentru că astăzi a fost Ziua educație, trebuie să vă spun că răutatea care se revarsă asupra dascălilor este imensă. Nimeni nu vine să spună: Profesorii predau la clasă, la sute de elevi. În concluzie, riscul de a se îmbolnăvi este foarte ridicat. Nu stau doar în fața elevilor pentru că trebuie să mai verifice caietele, cu mănuși, dezinfectându-se tot mereu, pentru siguranța copiilor și a lor. Vorbesc ore în șir în mască. Se îneacă de aerul expirat. Nu aud ce vorbesc elevii în mască, pentru că nu este ușor să vorbești în mască. 
Stau ore în șir intrând de la o clasă la alta fără pauză, pentru că nimeni nu s-a gândit la ei. De ce s-ar gândi? Doar „stau degeaba”! Sau cum spun unii și mai urât: ”Au stat degeaba luni de zile!”
Vorbe grele, care-ți distrug fiecare centimetru din suflet.
Fiecare meserie are și „uscăciunile” ei, dar a denigra profesorii și apoi a avea pretenția ca proprii copii să-i respecte...cale lungă. Copii învață de la părinți. Nu uitați niciodată lucrul acesta.
Dacă nu-i învățați ce-i respectul o să ajungă să nu vă respecte într-o zi.

Pentru dascăli, eu, astăzi, un singur cuvânt: Respect!

Grele timpuri, pline de ură, cu o teamă imensă de moarte, o teamă pe care încercăm să nu o arătăm, dar care ne macină sufletul. Cred că toți vom fi afectați pe termen lung, dar mi-e teamă de copii cel mai mult. De ce? Simplu: ei sunt viitorul țării!

O să închei tot cu Nichita:
„Nu trăim decât o singură dată în viață. 
A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă.
Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îți speli chipul obosit, potrivindu-ți-l până când te accepți să fii.”

Fiecare să înțeleagă ce vrea!

Pentru voi,
T.A.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat