Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi gânditoare.
Citeam zilele trecute într-una dintre cărțile lui Nichita Stănescu următoarele cuvinte:
„Moartea nu cutremură pe nimeni. Sentimentul morții este echivalent cu spaima”.
Cât adevăr!
Moartea în sine nu ne prea atinge sufletul. Auzim în fiecare zi numărul celor care au murit. La început am avut o tresărire, milă pentru acei oameni, astăzi, după atâtea luni, ei sunt doar numere. Numere fără viață într-o statistică pe care o urmărim vrând-nevrând. Doar când unul dintre numerele acelea se transformă în cineva cunoscut atunci te cutremuri. Îți reevaluezi viața și te gândești iarăși să nu mai lași lucrurile să curgă pe lângă tine, ci să te bucuri de fiecare moment. Așa cu simplitate, fără fast, fără nimic spectaculos.
Dar viața te învârte, te întoarce de pe o parte pe cealaltă și nu-ți dă timp să privești cu simplitate totul. Lucrurile din jurul tău se complică, apar tot felul de probleme care-ți întunecă gândurile și te obosesc fără măsură. Lucruri în esență inutile, dar care intervin așa de repede în viață, încât pe moment ai impresia că dacă nu reușești să le dai de cap cine știe ce se întâmplă! Doar pe moment.
Și uiți!
Uiți că ți-ai promis în timpul acela când totul a fost închis să-ți oferi timp doar pentru tine.
Uiți că dorințele tale personale sunt mai presus de dorințele altora, că timpul petrecut alături de cei dragi e mai important decât totul din lumea aceasta și că...oricând, în orice moment te poți trezi iarăși că nu ai voie să ieși.
Și atunci mă întreb: Când învăț eu sau tu că viața aceasta e prea scurtă pentru a lăsa lucruri fără sens să ne consume din energie? Când învățăm să aplicăm ceea ce știm că este bine pentru noi?
Când?
Întorcându-mă însă la cuvintele lui Nichita teama de moarte naște spaimă, naște ură și răutate. În ultima vreme eu văd în jurul meu foarte multă răutate. E cumva ciudat și trist în același timp.
Dacă în martie-aprilie oamenii au dat dovadă de bunătate, nu știau care mai de care să ajute, acum e exact opusul.
Și pentru că astăzi a fost Ziua educație, trebuie să vă spun că răutatea care se revarsă asupra dascălilor este imensă. Nimeni nu vine să spună: Profesorii predau la clasă, la sute de elevi. În concluzie, riscul de a se îmbolnăvi este foarte ridicat. Nu stau doar în fața elevilor pentru că trebuie să mai verifice caietele, cu mănuși, dezinfectându-se tot mereu, pentru siguranța copiilor și a lor. Vorbesc ore în șir în mască. Se îneacă de aerul expirat. Nu aud ce vorbesc elevii în mască, pentru că nu este ușor să vorbești în mască.
Stau ore în șir intrând de la o clasă la alta fără pauză, pentru că nimeni nu s-a gândit la ei. De ce s-ar gândi? Doar „stau degeaba”! Sau cum spun unii și mai urât: ”Au stat degeaba luni de zile!”
Vorbe grele, care-ți distrug fiecare centimetru din suflet.
Fiecare meserie are și „uscăciunile” ei, dar a denigra profesorii și apoi a avea pretenția ca proprii copii să-i respecte...cale lungă. Copii învață de la părinți. Nu uitați niciodată lucrul acesta.
Dacă nu-i învățați ce-i respectul o să ajungă să nu vă respecte într-o zi.
Pentru dascăli, eu, astăzi, un singur cuvânt: Respect!
Grele timpuri, pline de ură, cu o teamă imensă de moarte, o teamă pe care încercăm să nu o arătăm, dar care ne macină sufletul. Cred că toți vom fi afectați pe termen lung, dar mi-e teamă de copii cel mai mult. De ce? Simplu: ei sunt viitorul țării!
O să închei tot cu Nichita:
„Nu trăim decât o singură dată în viață.
A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă.
Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îți speli chipul obosit, potrivindu-ți-l până când te accepți să fii.”
Fiecare să înțeleagă ce vrea!
Pentru voi,
T.A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu