Inexpresivi

     Încercăm să fim. Să fim noi. În fiecare clipă a vieții noastre. Ascundem oare sub trăsăturile feței adevărata fire? Zâmbim și cei din jur ne văd fericiți? Plângem sau lăcrimăm și cei care ne observă spun ”Vai ce supărat e!” Ne furișăm prin viață cu zâmbete false, cu prietenii închipuite, cu relații făcute din interes, cu...câte și mai câte! Dar noi, noi unde suntem? Cum viiem? ( cred că inventez cuvinte, dar pare atât de potrivit aici) 

    Ați uitat? Am uitat?                                                                                                                                            Doar câți ani au trecut de când stăteam închiși în case de teamă. O teamă indusă, repetată în miez de noapte. Anunțurile de la 12 noapte! Și parcă totul s-a șters cu buretele. Totul. În jurul meu sunt oameni bolnavi, mai bolnavi decât atunci, dar nimeni nu mai oprește timpul în loc. De ce? Zâmbim mai frumos? Plângem mai cu folos? Nu. Nu și iarăși nu. Viiem. 

    Până și întrebările care ne străfulgerează le lăsăm în rostul lor. Ce importanță mai are să cugetăm asupra lucrurilor. Schimbăm noi ceva? Am reușit noi să schimbăm vreodată ceva? 

    Gânduri deșarte într-un aprilie de vară. 

    Să așezăm pe suflete măști, care să țină ferecate sentimentele noastre. 

    Inexpresivi, asta suntem. Lipsa expresiei ne duce viața spre îndeplinirea robotică a tuturor sarcinilor din ziua respectivă. La finalul zilei: ”A mai trecut una” Și încă una și încă una... De la tine, de la mine, de la voi...

    Mi-a plăcut întotdeauna să presar fericire în jurul meu, dar uneori chipul nu mai duce zâmbete. E atâta tristețe în jurul meu încât până și eu am devenit inexpresivă. În chip, nu în suflet. Nu, încă nu! Acolo e locul meu de unde izvorăsc bunătatea, blândețea, bucuria de a scrie, de a viia. 

    Inexpresia aceasta e un mod de a trăi în lumea aceasta fără expresie. 

***

    De multă vreme nu mi-am mai așternut gândurile. Din lipsa aceasta acută a timpului. Poate nici astăzi nu o făceam, dacă nu aș fi citit un articol în care se vorbea de o cerință într-un colț de lume: ziua să fie de 26 de ore. Ca oamenii să poată sta mai mult cu familia. Să petreacă timp cu cei dragi! Și parcă totul m-a surprins, deși cândva vorbeam de timp în timp. Cred că după ce l-am citit pe Murakami

    Am învățat ceva important în ultima perioadă. Că trebuie să perseverezi în ceea ce îți place. Poate că nu citește nimeni cuvintele mele, poate le citește, cine știe! Dar eu de curând mi-am recitit scrierile și m-am întrebat: De ce nu am continuat? ( sunt extrem de critică, extrem) Mi-am dat seama că nu trebuie să fii cunoscut ca să scrii, ci trebuie să perseverezi, să-ți dorești să scrii pur și simplu. Și dacă îți place ție, cu siguranță o să mai placă și altora.  Așa că, voi încerca să-mi fac timp. 

Într-o lume care devine pe zi ce trece tot mai inexpresivă, expresivitatea condeiului rupe și distruge barierele. 

O zi cu multă expresie pe față!

Pentru voi,                                                                                                                                                                  T. A.