Lumea reală...

"Trenul trece încet prin ținutul de poveste. Albul imaculat al zăpezii e poleit de soarele care strălucește vesel pe  cer. Brazii sunt îmbrăcați în haina pufoasă și rece.
Câte unul mai tinerel își mișcă crengile scuturându-și zăpada peste chipurile îmbujorate ale copiilor...

Aya și-a pus ochelarii de soare și privește atentă pe geam. Nu vrea să povestească cu nimeni. Sufletul ei este așa de trist și pustiu, așa cum nu a fost niciodată...

În compartiment e acum foarte multă lume și fiecare vorbește despre ceva... Un zumzet obositor, atât de obositor, își spune ea. Telefonul sună din minut în minut. E el...
Se uită la ecran. Îi vede numele. Nu răspunde.

Lacrimile-i străbat fața ajungând pe bărbie, unde ea le șterge încet.
Nu poate vorbi, e prea greu. Cum să explice? Ce să spună? Cum să înțeleagă? 

Nici ea nu înțelege! A fost așa de mândră de fiecare dată! Fiecare reușită a lui, îi făcea sufletul să tresalte. Simțea că ...e omul potrivit. Că visele lui, sunt și ale ei! Iar visele ei...erau și ale lui!
Și...când totul a fost în sfârșit bine...

Atunci, atunci a primit un telefon și...
A ascultat în tăcere fiecare cuvânt. 
A zâmbit, undeva în suflet parcă știa... Doar că spera că se înșală. 
Glasul de la telefon a întrebat-o dacă e bine. 
A râs și i-a spus că nu e nimic, nu e supărată. 
Doar că, pentru prima dată în viață îi e rușine...
Atât de rușine. Doamne, atât de rușine. Nu pentru ea, pentru faptele lui... 
Cum să-i spună? Cum să înțeleagă că rușinea aceea care a simțit-o atunci în acele momente, nu se mai șterge din sufletul ei? 
Libertate-libertinaj! Ce comic, tocmai discuția avută. Două lumi diferite, două suflete la distanță de ani lumină! Asta e, își spune tristă, asta e.

Trenul se oprește cu un oftat din toate încheieturile și ea se lovește cu fruntea de geamul rece. Călătorul din fața ei o întreabă grăbit dacă e bine. Ea dă doar din mână că e în regulă. Nu are chef să vorbească. Ochii lui negri o privesc cu intensitate de când a urcat. Se face că nu vede. Închide ochii încercând să doarmă...
[...]
Trenul ajunge la destinație. Aya coboară grăbită.
Aici nu e zăpadă, doar luminițele împodobesc orașul de sărbătoare. Feerie de culoare, de lumină îmbinată cu bucuria de pe chipul oamenilor.
Veselia aceasta e cumva molipsitoare. 
Zâmbește când vede.

Acasă, șoptește ea, acasă la ...lumea mea reală!"

Mă întreb de o vreme ce este lumea reală.
Nu știu de ce am impresia că fiecare om își dă singur seama care este lumea reală a lui. Poate că pentru unii lumea aceasta e mai reală, decât pentru alții. Dar ce să-i faci! Nu sunt invidioasă pe aceia. Eu mă bucur pentru fiecare om care e fericit și care trăiește în lumea lui de vis!
Da știu...
Îmi place mie să-i spun lume de vis, e lumea aceea în care ești fericit, în care ai încredere desăvârșită în cel sau cea de lângă tine, în care visul tău se rezumă doar la el/ea.
Când însă...visul întruchipează un alt chip, chiar și imaginar...atunci sentimentele s-au stins și s-a pierdut iubirea. ( așa cum spune cântecul...)

Lumea aceasta e lumea reală,
e lumea în care trăiești,
e lumea în care respiri,
e lumea în care plângi,
e lumea în care sufletul e inundat de fericire,
e lumea ta și numai a ta.

Mi s-a spus că trăiesc în altă lume...
Nu a fost corect. Lumea aceasta în care am trăit a fost la fel de reală ca a altora.
Nu am dormit atâția ani!
AM MUNCIT CU TRUP ȘI SUFLET!
Aceasta e lumea mea reală...
Poate că lumea mea reală nu a fost compatibilă cu lumea lui.
Nu înseamnă că nu e...reală!

Viața reală...
Viața reală vă spun eu ce este viața reală:
e atunci când privești cum totul se dărâmă în jurul tău și tu oricât de mult te străduiești nu poți opri nimic,
e atunci când știi că totul e greșit, dar îți calci pe inimă pentru a nu suferi cei de lângă tine,
e atunci când îți vine să urlii și să spargi tot, dar le așezi încetișor pe fiecare la locul lor ca și când totul e normal!

Viață reală?
E ceea ce văd în jurul meu,
E ceea ce trăiesc clipă de clipă,
E viața așa cum mi-o fac: bună sau rea!
E iubirea din sufletul meu,
E ura din sufletul meu,
E lacrima care îmi limpezește sufletul,
E râsul acela din tot sufletul la glumele făcute,
E fericirea din ochii copiilor,
E....Viața cu bune și rele!

Viață reală?
Ați intrat vreodată într-o încăpere unde locuiesc 5 copii  cu părinții, unde de jur împrejur sunt paturi, o masă în mijloc și un lighean? Unul dintre copii suferă de leucemie...
Credeți că aceasta e viața reală?
Ați văzut vreodată o femeie de o frumusețe răpitoare...care s-a trezit că nu mai poate umbla. Așa în câteva zile. Și după ce boala a imobilizat-o la pat, după câțiva ani, i-a murit copilul.
E o viață destul de... reală?

Tristețe pe care o văd permanent...
M-am învățat cu ea, doar că mi-am dorit puțină liniște în ...viața mea reală de acasă...
Așa că, da am preferat să cred că viața reală poate fi frumoasă, că oamenii sunt buni, că dragostea e desăvârșită, că există...suflet pereche.

Dar nu am trăit în vis, ci doar în...lumea reală.
Doar că spre deosebire...
Eu am: Speranță!

Pentru voi,
              Eu.