My first victory

Am revenit!
Știu, știu va fost tare dor de mine.
Privesc spre voi cu zâmbetul pe buze și vă șoptesc: Și mieeee!

Uneori însă este nevoie de un timp al regăsirii personale și al liniștii sufletești.
Cred că în anul care a trecut am învățat și eu, dar și voi alături de mine că nimeni nu-ți oferă fericirea, ci trebuie să încerci să ajungi la ea. Viața e o luptă continuă, în care există învingători și învinși. Însă depinde de fiecare cum decide să-și poarte lupta vieții și de ce parte vrea să fie.

Trebuie să vă mărturisesc că de câteva luni mă tot întreb:
"Eu ce sunt? Învingătoare sau învinsă?"
Am oscilat zile întregi, am pus în balanță toate argumentele, dar nu am putut decide până acum câteva zile. O să râdeți, dar răspunsul a venit pe neașteptate din una din multele cărți citite în această perioadă în care nu am scris. ( nu am stat degeaba!!!)
A fost...cum să vă zic, ca o revelație!
Din acel moment mi s-a luat o mare greutate de pe suflet, am început să zâmbesc mai mult, am alergat desculță prin iarba presărată de flori, am privit minute în șir la norii răzleți, la apa mării, la valurile spectaculoase și la cerul nopții împodobit de stele.
Am redevenit: Eu!

M-am gândit mult...
La nemurirea sufletului! strigați voi veseli.
Nu, nu...despre nemurirea sufletului știu destule lucruri, suficiente! râd eu din toată inima.

M-am gândit la țara mea minunată, la oamenii deosebiți de aici și la toți cei care într-un fel sau altul au continuat să lupte. Să ne înțelegem, oamenii minunați din țară sunt și cei care au ales să trăiască aici, și ceilalți care au plecat. Nu există diferență. Mă întristez deseori când văd înverșunarea acuzelor aduse dintr-o parte în alta. Acestea nu ar trebui să fie, pentru că...totul depinde de om!
Știți vorba aceea: "Omul sfințește locul".
O mare parte dintre cei care am ales să rămânem aici încercăm să schimbăm ceva. În bine, normal.
Însă problema cea mai mare, cred eu, este că nu se investește suficient în "viitorul țării".
Dragii mei, viitorul este reprezentat de copiii noștrii!
Educația trebuie să fie pe primul loc.
Cum să schimbi ceva dacă nu schimbi mentalitatea?
Cum să schimbi viitorul dacă nu educi bine tinerii?

Iar aici, părerea mea personală, este că nu se prea vrea.
De ce? E simplu, un om educat poate lua decizii singur, poate spune "Nu" când consideră că așa e bine, știe să accepte eșecul și să învețe din el și cel mai important...pune o ștampilă atunci când trebuie! Dacă mă gândesc bine, cred că v-am mai spus asta într-unul dintre articolele mele.
Uneori mă mai repet! Oare îmbătrânesc? (râd eu din tot sufletul)
Dar nu, nu îmbătrânesc...doar este un subiect care-mi tulbură sufletul. Am luptat atât de mult pentru a schimba mentalitatea oamenilor și a fost un moment când am simțit că totul este în zadar.
Optimismul meu a revenit doar atunci când am privit ochii copiilor din jurul meu.
Atunci am simțit că mai este o mică speranță.

Și apoi mi-am spus că viața este asemeni unei corăbii care trece prin valurile mării pentru a ajunge la destinație. Câteodată reușește, câteodată nu...dar nu renunță!
Asemeni unui joc, dacă vreți. Uneori câștigi, alteori pierzi, dar nu renunți pentru că fiecare înfrângere te face să fii mai bun și te determină să muncești mai mult pentru a reuși.
Învingător sau învins?
Uneori depinde cum privești lucrurile...
Din trecut poți învăța multe lucruri!

Îmi amintesc de clipele frumoase petrecute în școala generală, de profesorii mei deosebiți, de colegii mei simpatici și de felul în care ne jucam fără grija de mâine.
Îmi amintesc de fiecare vis pe care-l aveam în acea perioadă.
Îmi amintesc de vacanțele petrecute în casa bunicilor.
Îmi amintesc de copilăria cu miros de fericire!

Fericirea sta în lucruri simple: o prăjitură, o poveste cu prietenii în fața blocului, o carte citită și  mai ales sfaturile pe care mi le dădea doamna mea dirigintă.
Cât de fericită eram de fiecare dată când povestea cu mine! Era pentru mine un model!
Cât de tristă și câte nopți am plâns când a ales să rămână într-o țară străină, să nu se mai întoarcă aici!
Erau alte timpuri, libertatea de exprimare nu exista, comunismul...
Ce puteam eu, copilul, pricepe? Știam doar că nu s-a mai întors.
Pentru un copil nu contează ce regim este, el nu-și dorește decât să-și trăiască frumos copilăria.
Iar copilărie înseamnă fericire.
Fericirea însă nu poate fi condiționată,
Ea este sau nu!

Știți când este un copil fericit?
Păi o să ne spui, nu? ridicați voi din sprâncene.
Normal! strig eu. Când face sport!
Dacă întrebi orice elev ce oră îi place cel mai mult, răspunsul este același de fiecare dată:
"Pauza!"
Hei! strigați voi râzând.
Păi dacă așa răspund, ce să fac? (râd eu spre voi)
Glumeam, de fapt spun așa: "Pauza și sportul!"

În școala copilăriei mele sportul care s-a făcut mereu a fost handbalul. Poate pentru că fiecare dintre profesorii care au predat acolo aveau ca specialitate acest sport minunat. Așa că, normal, într-una dintre zile unul dintre profesori a intrat în clasă, într-o pauză, s-a uitat la noi și a spus:
"Tu, tu și tu mâine să veniți la sala de sport, dați o probă pentru echipa școlii!"
Eu, parcă mă văd: o fată înaltă pentru vârsta aceea, cu două codițe făcute de mama mea și cu o tristețe infinită în ochi privind lung spre profu. În mintea mea a încolțit întrebarea:
"Ce să fac eu mâine acolo?"
Toată noaptea m-am frământat lăsând imaginația să meargă destul de departe. Mă și vedeam mare handbalistă! Dar în același timp știam că-mi place muzica și că mi-e greu să renunț la ea.
A doua zi...am dat proba.
A fost un eșec total. V-am mai spus eu, sunt anti-talent la sport.
M-au durut mai mult râsetele colegilor mei, dar...am mers mai departe.
După un timp am avut concert de pian și am reușit, degetele mele au alergat pe clape dar...gândul meu a rămas suspendat acolo la clipa aceea în care am aruncat la poartă și nu am avut suficientă putere în lovitură. Of!

Peste ani, când am intrat cu sfială, emoție și speranță în școala mea dragă, am întâlnit chipul profesorului de sport, care s-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
"Fată dragă, te-ai întors!"
Atunci am simțit pentru prima dată că am câștigat, poate nu eram o mare handbalistă, dar m-am întors să-i educ pe copii și să schimb viitorul țării! Gânduri mărețe care în timp s-au mai diminuat, dar astăzi spun mai matur: "Dacă reușesc să schimb măcar ceva atunci mi-am îndeplinit scopul!"
(Sunt simpatică, știu! Zâmbesc spre voi)

Caut, caut în fiecare zi oameni care pot schimba ceva în sistemul nostru de învățământ, oameni care luptă pentru țara aceasta, oameni care nu și-au pierdut speranța.
Iar când găsesc, inima mea saltă în fericire și bucurie.
Iată un proiect care se numește "Mingi în școli", proiect demarat în 2016 de Henkel Beauty Care România, în parteneriat cu Federația Română de Handbal. Scopul acestuia este să susțină viitoarea generație de campioni ai handbalului românesc. Anul acesta organizatorii își propun să doneze echipamente sportive în școli, dar pentru a face asta este nevoie să completați formularul de la secțiunea "Înscrie o școală" de pe platforma www.mingiinscoli.ro.

Trebuie să vă mărturisesc că atunci când am citit depre proiect, gândul meu s-a întors brusc spre fata cu plete care a avut un vis, acela de a fi un sportiv extraordinar. Lipsa de încredere însă i-a frânt aripile, încă de la început. Of!
Astăzi știu că viața e ciudată și ne arată că putem face imposibilul să devină posibil!
Așa cum știți, eu anti-talentul la sport în ultimul an m-am apucat de sport.
Dacă la început am alergat de nervi, astăzi alerg de plăcere!
Dacă la început eram frântă de oboseală după o jumătate de oră de alergat, acum prind putere de fiecare dată când termin. Uneori mă gândesc spre timpul acela în care nu am avut suficientă determinare și perseverență să fac sport, dar îmi repet că niciodată nu e prea târziu. Nu vreau să fac performanță, nici nu aș putea, nu vreau să impresionez, ci doar am descoperit că:
sportul mă educă, îmi limpezește gândurile, mă determină să scriu mai bine și mă face să-mi depășesc limitele.

Așa că mă întreb: Sunt o învingătoare sau o învinsă?
Răspunsul a venit singur în momentul în care am citit cuvintele lui Ernest Hemingway:

"Valoarea noastră finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți."

       Pentru voi,
                   Eu.