Sclipici

În ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște.
E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea.
Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔

Tinerețe-bătrânețe.
Cred că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu.
Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici?
Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui.
S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste!
Sclipirea...ne aduce beneficii.
Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare.
Sclipirea se vede în chipul unui copil, dar și pe chipul brazdat de riduri.
Sclipirea e un dar de care trebuie să avem grijă.

Când ne pierdem sclipirea devenim unul...dintre mulți alții. Fără personalitate, fără putere de decizie, fără dorință de schimbare.

Vedeți de ce în ultima vreme se încearcă metodic să se șteargă sclipirea de pe fața copiilor noștri?
Pentru că ei... vor fi doar unii, dintre alții. Executanți. Fără întrebări, fără complicații.

Mai suntem noi, puțini, care mai avem în mâini sclipici. Presărăm așa, din belșug,  ca să rămână,  chiar dacă unii șterg.
Le luminăm chipul,
Îi facem să caute,
Să judece,
Să treacă peste limite, pentru a se depăși.
Să strălucească!

Pentru voi,
   Cu sclipici,
        T. A.