Treceți la conținutul principal

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.
Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor.
Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.

Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”

Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul. 
Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă. 
Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oamenii sunt mai eficienți acasă și costurile sunt mai mici. Pentru oameni este total aiurea: utilități- mai mari ( acest lucru l-am văzut și eu de câteva luni. Să cad jos când am văzut facturile!), socializare- aproape zero (nu se pun întâlnirile online la ședințe, că nu au același farmec).
Dacă înainte de pandemie cei care lucrau de acasă primeau o primă la salariu, acum...pe principiul: 
„Nu-ți convine? Pa, la revedere.”
Așa că taci și mergi înainte, că nu prea ai de ales. 
Sau poate este doar gândirea tipic românească, capul plecat nu îl taie sabia.
Cine știe!

În zilele trecute mă gândeam că acest „stați acasă”, ne duce cumva la îndobitocire, la un regres.
Stau acasă, nu sunt printre cei care nu cred în existența virusului, dar vreau să merg la muncă, vreau să socializez, vreau să simt că sunt Om. Viruși sunt pretutindeni în jurul nostru. Când acesta va dispare, o să apară altul. Ce voi face atunci? Mă ascund în casă pentru totdeauna? Trăiesc cu frica în sân că mor în clipa următoare?
Păi pot muri și de cancer, sau în accident de mașină, sau...câte și mai câte. 
Nimeni nu știe câte zile are.

Ce vreau să punctez este faptul că viața trebuie să meargă înainte. 
Sunt doar provocări. Le luăm ca atare și încercăm să ne facem noi mai frumoasă viața.
Cum să spun...
Dacă ni se arată spinii de pe măceș, noi să nu vedem spinii, ci florile rozalii, gingașe. Apoi, fructele zemoase al măceșului. Iar gândul nostru să fie permanent la dulceața de măceșe desăvârșit de fină și excelentă. 

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi zâmbind. Viața mi-a dat și-mi dă cununi de spini, dar spre nedumerirea celor din jur îmi ridic zâmbetul permanent pe chipul luminos. Liniștea sufletească se revarsă asupra celor din jurul meu, cu bucurie înzecită. 
V-am spus și voi mai spune:
 „Pune-ți culoare în viața voastră și desenați-o așa cum v-o doriți!”

Închei cu o provocare care mi-a plăcut extrem de mult zilele trecute.

Dacă aș fi...

Dacă aș fi o culoare, aș fi...VERDE! 
Pentru că voi aduce schimbare, voi înverzi planeta toată, voi da speranță tuturor și ne vom calma toți.

Dacă aș fi un anotimp, aș fi...PRIMĂVARĂ!
Pentru că aș presăra flori peste tot verdele, aș colora pământul fabulos, aș picta cerul cu razele soarelui primăvăratic.

Dacă aș fi muzică, aș fi...FOLK!
Pentru a prinde pe acorduri cele mai sensibile versuri, a bucura sufletele oamenilor, a sensibiliza mulțimea, a readuce speranța în inimi.

Dacă aș fi sentiment, aș fi...IUBIRE!
Pentru a reaprinde speranța, nădejdea și credința, pentru a presăra bunătatea, curajul, dărnicia, milostenia și pentru a aduce desăvârșirea.

Dacă aș alege cine să fiu,
Aș alege să fiu...EU!
Cea de acum, cu zâmbet, speranță, cu încredere, cu putere de muncă și mult, mult...
Curaj nebun în fața vieții!


Pentru voi,
      T. A.



Comentarii

  1. "Dacă aș alege cine să fiu,
    Aș alege să fiu...EU!
    Cea de acum, cu zâmbet, speranță, cu încredere, cu putere de muncă și mult, mult...
    Curaj nebun în fața vieții!" 🍄🏵️🏵️🌺🌼

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat