Treceți la conținutul principal

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.
Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor.
Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.

Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”

Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul. 
Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă. 
Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oamenii sunt mai eficienți acasă și costurile sunt mai mici. Pentru oameni este total aiurea: utilități- mai mari ( acest lucru l-am văzut și eu de câteva luni. Să cad jos când am văzut facturile!), socializare- aproape zero (nu se pun întâlnirile online la ședințe, că nu au același farmec).
Dacă înainte de pandemie cei care lucrau de acasă primeau o primă la salariu, acum...pe principiul: 
„Nu-ți convine? Pa, la revedere.”
Așa că taci și mergi înainte, că nu prea ai de ales. 
Sau poate este doar gândirea tipic românească, capul plecat nu îl taie sabia.
Cine știe!

În zilele trecute mă gândeam că acest „stați acasă”, ne duce cumva la îndobitocire, la un regres.
Stau acasă, nu sunt printre cei care nu cred în existența virusului, dar vreau să merg la muncă, vreau să socializez, vreau să simt că sunt Om. Viruși sunt pretutindeni în jurul nostru. Când acesta va dispare, o să apară altul. Ce voi face atunci? Mă ascund în casă pentru totdeauna? Trăiesc cu frica în sân că mor în clipa următoare?
Păi pot muri și de cancer, sau în accident de mașină, sau...câte și mai câte. 
Nimeni nu știe câte zile are.

Ce vreau să punctez este faptul că viața trebuie să meargă înainte. 
Sunt doar provocări. Le luăm ca atare și încercăm să ne facem noi mai frumoasă viața.
Cum să spun...
Dacă ni se arată spinii de pe măceș, noi să nu vedem spinii, ci florile rozalii, gingașe. Apoi, fructele zemoase al măceșului. Iar gândul nostru să fie permanent la dulceața de măceșe desăvârșit de fină și excelentă. 

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi zâmbind. Viața mi-a dat și-mi dă cununi de spini, dar spre nedumerirea celor din jur îmi ridic zâmbetul permanent pe chipul luminos. Liniștea sufletească se revarsă asupra celor din jurul meu, cu bucurie înzecită. 
V-am spus și voi mai spune:
 „Pune-ți culoare în viața voastră și desenați-o așa cum v-o doriți!”

Închei cu o provocare care mi-a plăcut extrem de mult zilele trecute.

Dacă aș fi...

Dacă aș fi o culoare, aș fi...VERDE! 
Pentru că voi aduce schimbare, voi înverzi planeta toată, voi da speranță tuturor și ne vom calma toți.

Dacă aș fi un anotimp, aș fi...PRIMĂVARĂ!
Pentru că aș presăra flori peste tot verdele, aș colora pământul fabulos, aș picta cerul cu razele soarelui primăvăratic.

Dacă aș fi muzică, aș fi...FOLK!
Pentru a prinde pe acorduri cele mai sensibile versuri, a bucura sufletele oamenilor, a sensibiliza mulțimea, a readuce speranța în inimi.

Dacă aș fi sentiment, aș fi...IUBIRE!
Pentru a reaprinde speranța, nădejdea și credința, pentru a presăra bunătatea, curajul, dărnicia, milostenia și pentru a aduce desăvârșirea.

Dacă aș alege cine să fiu,
Aș alege să fiu...EU!
Cea de acum, cu zâmbet, speranță, cu încredere, cu putere de muncă și mult, mult...
Curaj nebun în fața vieții!


Pentru voi,
      T. A.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…