O Visătoare

Starea aceasta între visare și trezvie, oare există?

Există oameni care visează. Oare se cheamă visători?

Există oameni vorbăreți, oare sunt și ei visători?

Există oameni. Oare sunt visători?

Un vis, două vise, mai multe vise, un infinit de vise lăsate în visare. Acea stare de imponderabilitate în care ne desfășurăm fiecare. Suntem cu gândurile pierduți în veșnica muțenie, sau suntem activi pe modul automat. 

Unde suntem? Iată, întrebări care-mi săgetează străfundul sufletului. Cât e vis, cât e realitate?

În seara aceasta am simțit nevoia să scriu pentru că sunt fericită. Nu, nu e fericirea aceea! E fericirea care te duce la visare, dar într-un mod atât de activ. Este fericirea de a face lucruri care-mi plac, de a simți că, da, fac parte dintr-o comunitate mică care-mi împărtășește pasiunea de a citi. Că reușesc să-mi expun punctul de vedere într-un mod plăcut, inteligibil și sa surprind esența trăirilor.                         

Sunt pasionată de cuvânt în general și după studiul acesta aprofundat al cuvântului (împlinesc imediat 8 ani de când am reluat vrând, nevrând gramatica de la capăt) simt și eu că tot ce scriu are altă greutate. Așa că orice cuvânt se disecă, se caută noi sensuri iar înțelesurile își fac de cap prin gândurile mele febrile. Da, acum cred că acesta este starea pe care o am de febrilitate creatoare. De mult nu am mai simțit-o. 

Există oameni. 

Trăim într-o lume plină de frici, pe care le simțim visceral, le amorțim din când în când uitându-ne la un film, căutând să lăsăm în liniște totală orice știre. Să ne rupem de cotidian cât de mult putem. Frica este cumplită dacă ți se cuibărește în suflet. Eu o simt, o simt din nou. E un tremur interior care am impresia că mă anunță ceva, dar nu-mi dau seama ce anume. E o stare intensă de renunțare la tine și la a trăi într-o neliniște permanentă. Nu, nu ai dorit să o adopți. A venit așa tiptil-tiptil și s-a așezat confortabil. 

Frica, teama, supărarea sunt lucruri de care ne izbim mai tare, sau mai ușor în viața. Nu lovitura este importantă, ci modul în care știm să gestionăm lucrurile. Știm sau mai degrabă reușim să facem în așa fel încât să iasă totul bine? Iată întrebări care-mi frământă mintea de o vreme. Mi-aș dori să las totul, absolut totul și să scriu. Dar timpul, timpul este atât de scurt. Când muncești nu ai timp să visezi, nu ai timp să plămădești o lume imaginară sau să  prezinți realitatea. Ci trăiești realitatea, cu bune, cu rele, așa cum este ea. 

Mi-e dor uneori de timpul acela în care nu a existat seară fără să deschid uneala de scris și să nu aștern cel puțin câteva cuvinte, pentru că acela a fost un timp al fericirii într-o mare de tristețe. Acum e liniște, câteodată mai apar așa valuri de tristețe indefinite, asemeni undelor care se propagă departe tot mai departe după ce piatra atinge luciul apei. Sigur că trebuie să fie un punct declanșator, iar eu de câteva luni caut febril de-a dreptul acel punct. Nu-l găsesc. E acolo, dar nu-l văd. Starea aceea de imponderabilitate e vie trăiește acolo în cotloanele sufletului meu. Visez sau sunt trează? Trăiesc sau pur și simplu sunt într-un mimetism? Îmi mimez propria viață, mă dedublez de atâtea ori până când rămân un fir de praf rătăcit în lume sau printre vise. Cine știe! 

Un firicel de praf de stele, care prinde viață atunci când sunt fericită. O fericire care vine din citit, din discuții pe marginea unei cărți, din discuții cu autorul/autoare, ori autoarele unei cărți. Așa cum a fost și în seara aceasta. Momentul creației explicat într-o manieră atât de personală, puterea de a rosti fiecare trăire sau gând personal pe care l-am avut când am citit, da asta mă face fericită! Pentru că simt cum firul acela de praf în care m-am transformat în ultimele luni, când parcă toată greutatea lumii s-a lăsat pe umerii mei ( nu întrebați de ce, nici eu nu știu! E o stare), acela a prins viață! Trăiește, crește ca vrejul de fasole din poveste și în câteva ore mi-a readus zâmbetul acela inconfundabil pe față și bucuria de a scrie dintr-o suflare tot ce citești tu acum! 

Sunt om. Visele mele vin și pleacă, dar visul meu este de a lăsa măcar ceva-ceva scris după mine. 

Când vor prinde viață? 

O întrebare suspendată în visare.

Sunt. Exist. Trăiesc. Deci. Sunt.

O Visătoare!

              Pentru voi,

                     T. A.