Privesc spre voi cu bucurie! De multă vreme mi-am dorit să deschid unealta mea veche, de scris. Nu vreau să scriu de pe nimic altceva, cred că sunt legată sentimental de fiecare tastă, pe care s-au imprimat cuvintele mele, dar și suferințele și bucuriile vieții atunci, când au fost.
Timpul nu-mi mai ajunge!
Zilele trecute, fiică-mea mi-a spus senină: „M-aș bucura dacă ai mai scrie!” M-am uitat uimită la ea. Nici acum nu am îndrăznit să o întreb dacă a citit, sau nu, ceea ce am scris, am privit în tăcere și mi-am propus că dacă reușesc să-mi termin lucrările întârziate, atunci deschis laptopul meu antic și chiar dacă e ciudat să lucrez pe el, după atâta timp, voi încerca să scriu ceva, pentru ea, pentru mine, pentru voi.
Iată-mă aici în fața albului imaculat al foii, întrebându-mă ce să vă spun, sau cum să pun în scris ploaia de vară care este în sufletul meu de o vreme. Astăzi chiar la asta mă gândeam, că sunt ca o ploaie de vară, uneori extrem de liniștită, apoi dintr-o dată mă însuflețește o idee, un concept, o dorință, o provocare... apoi, liniște, liniște peste mine, sau uitare, cine știe!
Lucrurile din jurul nostru sunt destul de complicate, de ”întunecate” de-a dreptul. Societatea în care trăim este într-o deplină decădere morală și nu numai. Încercări de tot felul și la nivelul macro și micro. Un univers care se construiește, dar în același timp se poate destrăma într-o clipă, din cauza orgoliilor în principal.
Pentru că tocmai s-a încheiat Ziua educatorului, pe care sincer nici nu am sărbătorit-o, pentru că nu cred că trebuie sărbătorit ceva, care a intrat în derizoriu de mult timp, dar în ultimul an în mod special, voi scrie despre cei care „suferă” din cauza situației acesteia aberante.
Copil lăsat în paragină
Există copii naufragiați în lumea aceasta dezechilibrată. Te uiți la ei și-i vezi: „fantome umblătoare”. Râd, dar râsul lor nu mai răzbate până la noi, adulții. E un perete de sticlă între noi și ei, un perete din bucăți cimentate. Bucăți. Telefoane. Tablete. Ecrane TV. Laptopuri. Gânduri. Stres. Frici. Temeri de ziua de mâine. Un perete care s-a închegat așa de tare încât râsul lor devine o mimă.
Îi privești, dar nu-i vezi.
Vorbești cu ei, dar nu-i auzi.
Îi cerți, dar nu înțeleg.
Strigă ei la tine, urlă, dar nu-i auzi.
Vorbesc cu tine, dar nu înțelegi, nimic din ce vorbesc. Limba lor presărată cu prescurtări, cu englezisme, cu alte cuvinte inventate de ei, e o limbă străină.
De tine. De mine. De noi.
Se uită la tine, dar nu-l vezi. Privești spre trei-patru lucruri odată. Spre mașina de spălat să o programezi, spre telecomanda roboțelului care-ți spală geamurile, spre robotul care-ți aspiră și amesteci în mâncarea de pe foc.
Îl vezi? Îl auzi? Îl îmbrățișezi?
Sau este o îmbrățișare formală, un fel de salut pe care l-ai adaptat de la ei de o vreme. Când se întâlnesc ei între ei, copii naufragiați din fiecare familie îți dau o îmbrățișare scurtă, aproape fără a se atinge. A rămas doar coaja din îmbrățișarea propriu-zisă. Dar ei, ei sunt fericiți că vorbesc aceeași limbă, că au aceleași probleme, că au cu cine purta un dialog, că sunt auziți de cineva.
Cât mi-aș dori să iau ceva în mână și să sparg zidul, să-l dărâm, să-l fac una cu pământul!
Cioburi să se împrăștie pe jos și să calc pe ele desculță, sau să-i pun pe părinți să umble pe ele.
Să simt, să simtă, să plâng, să plângă.
Să deschidă ochii. Să vadă. Să înțeleagă durerea din sufletul lor, din sufletul nostru, al dascălilor neputicioși în fața acestui fenomen, acestei stări de fapt.
Să-i prind în brațe, într-o îmbrățișare strânsă. Să simtă.
Să plângă.
Să-și verse năduful lor în cuvinte întretăiate, într-o limbă a naufragiaților care-au pășit pe pământ.
Există adulți care au naufragiat într-o lume pe care n-o cunosc, în care s-au avântat fără să știe regulile și copii lor... au rămas în paragină.
***
Există cuvinte care dor. Dor de durerea lor, așa sunt cuvintele de mai sus, pentru că prezintă o realitate cu care mă întâlnesc zi de zi, cu oameni, cu copii naufragiați, iar noi, noi nu mai reușim să „salvăm” ceea ce se distruge zi de zi, de cei care conduc.
Dar eu sunt o optimistă, am rămas aici, pentru că am vrut să fac lucruri frumoase, așa că poate, poate se va schimba ceva!
Pentru voi,
T.A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu