Aripi de vis

Așa a început, cu întrebări obsesive...
- Păi e corect? De ce eu?

Cuvintele dor, o durere atât de puternică încât simți că nu mai ai aer să respiri și cauți cu disperare să te agăți de ...viață, dar mintea nu te lasă, te duce înapoi la aceleași cuvinte pe care le-ai auzit...Îți frămânți mâinile iarăși și iarăși și nu reușești să spui nimic, urăști clipa aceea din tot sufletul tău... Aripi frânte...fărâmate în..bucăți atât de mici...Ai vrea să plângi, dar nici lacrimile nu ascultă de tine și te simți atât de pustiită...

Cauți cu înfrigurare în ceea ce a rămas din sufletul tău...o amintire, cât de mică în care ai fost fericită... și găsești undeva ascunsă, pitită chiar...

Te vezi pe tine desculță, prin ploaie, cu brațele pline de flori de câmp, cu ploaia șiroind prin părul tău lung, dar râzând la oamenii care se uitau ciudat la fata aceea de la oraș care își petrecea vara la bunici... Amintirile vin una după alta și uiți pentru câteva clipe de durere, de tot...Zâmbești pentru că tocmai ți-ai amintit cum stăteai intinsă pe pământ, după ce urcai pe dealurile pline de miros de iarbă cosită și priveai albastrul cerului minute în șir...spre mirarea bunicilor care nu înțelegeau cum fata de la oraș iubește atât de mult viața lor...Dar erau așa de mândri de nepoata lor, încât au încercat să o învețe tot...să simtă viața din pământul natal, din pădurile verzi, din dealurile cu culmi line...Și acea legătură pe care ei au reușit să o imprime e acolo neatinsă de toate furtunile din suflet, după atâția ani...

Pământ natal, plin de viață, amintirea ta mă face să simt că există viață...dincolo de durere!

Mă ridic și ...mă  plimb pe străzi fară să mă opresc, să simt viața din jurul meu cum plutește și se sfarmă în mii și mii de fărâme...să văd oamenii zâmbind, copii alegând voioși spre brațele deschise ale mamelor...să văd indrăgostiții care-și poartă iubirea cu acea privire ascunsă dar atât de dragă...să văd oameni ținându-se de mână...

Întrebările revin obsesiv în mintea mea, dar de data asta nu mai dor atât de tare, pentru că știu că dacă vine liniștea ...totul se schimbă...

Ating cu degetele, cu înfrigurare locul unde altădată aveam aripi, care mă ajutau să zbor în viața asta, să râd, să împart iubire în jurul meu, să mângâi și să simt viața.. Tresar și totul se oprește în loc...nu mai am aer să respir, simt că mă sufoc...degetele mele au atins alte degete...Se prind unele de altele, într-un dans nebun, parcă valsează în ploaia aceea de vară de demult, se desprind apoi, iar apoi se caută... Și sub dansul lor nebun ...cresc încet, încet ...
aripi noi, 
aripi de vis...