Treceți la conținutul principal

Aripi de vis



Așa a început, cu întrebări obsesive...
- Păi e corect? De ce eu?

Cuvintele dor, o durere atât de puternică încât simți că nu mai ai aer să respiri și cauți cu disperare să te agăți de ...viață, dar mintea nu te lasă, te duce înapoi la aceleași cuvinte pe care le-ai auzit...Îți frămânți mâinile iarăși și iarăși și nu reușești să spui nimic, urăști clipa aceea din tot sufletul tău... Aripi frânte...fărâmate în..bucăți atât de mici...Ai vrea să plângi, dar nici lacrimile nu ascultă de tine și te simți atât de pustiită...
Cauți cu înfrigurare în ceea ce a rămas din sufletul tău...o amintire, cât de mică în care ai fost fericită... și găsești undeva ascunsă, pitită chiar...

Te vezi pe tine desculță, prin ploaie, cu brațele pline de flori de câmp, cu ploaia șiroind prin părul tău lung, dar râzând la oamenii care se uitau ciudat la fata aceea de la oraș care își petrecea vara la bunici... Amintirile vin una după alta și uiți pentru câteva clipe de durere, de tot...Zâmbești pentru că tocmai ți-ai amintit cum stăteai intinsă pe pământ, după ce urcai pe dealurile pline de miros de iarbă cosită și priveai albastrul cerului minute în șir...spre mirarea bunicilor care nu înțelegeau cum fata de la oraș iubește atât de mult viața lor...Dar erau așa de mândri de nepoata lor, încât au încercat să o învețe tot...să simtă viața din pământul natal, din pădurile verzi, din dealurile cu culmi line...Și acea legătură pe care ei au reușit să o imprime e acolo neatinsă de toate furtunile din suflet, după atâția ani...

Pământ natal, plin de viață, amintirea ta mă face să simt că există viață...dincolo de durere!

Mă ridic și ...mă  plimb pe străzi fară să mă opresc, să simt viața din jurul meu cum plutește și se sfarmă în mii și mii de fărâme...să văd oamenii zâmbind, copii alegând voioși spre brațele deschise ale mamelor...să văd indrăgostiții care-și poartă iubirea cu acea privire ascunsă dar atât de dragă...să văd oameni ținându-se de mână...

Întrebările revin obsesiv în mintea mea, dar de data asta nu mai dor atât de tare, pentru că știu că dacă vine liniștea ...totul se schimbă...

Ating cu degetele, cu înfrigurare locul unde altădată aveam aripi, care mă ajutau să zbor în viața asta, să râd, să împart iubire în jurul meu, să mângâi și să simt viața.. Tresar și totul se oprește în loc...nu mai am aer să respir, simt că mă sufoc...degetele mele au atins alte degete...Se prind unele de altele, într-un dans nebun, parcă valsează în ploaia aceea de vară de demult, se desprind apoi, iar apoi se caută... Și sub dansul lor nebun ...cresc încet, încet ...
aripi noi, 
aripi de vis...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…