Clipe de disperare...

Mă încăpățânez să rămân calmă... Nimeni din jurul meu nu înțelege de ce sunt calmă, ar trebui să strig, să sparg totul, să dărâm tot, să țip până când nu aș mai avea voce... O reacție normală, dar...nu pot! Nu pot!
Am avut o ieșire de genul acesta, o ieșire de zece minute!
Un minut pentru fiecare din cei zece ani în care am simțit prezența...ei!

Clipe de disperare...au fost multe, nenumărate. clipe când mă întrebam dacă am ceva, dacă greșesc cu ceva, dacă pot să fac ceva pentru a schimba ceva, dacă  muncesc mai mult...o să fie bine!
M-am încăpățânat așa de tare că am uitat de mine, de ce îmi doream eu cu adevărat și am luptat cu toată ființa mea, cu toată energia unui om pentru ....familia mea!
Sunt convinsă că asta doare cel mai rău...că se distruge ideea de familie...Dar dacă ea nu mai e de atâta timp?

Familia...ciudat eu vorbesc tuturor despre familie, despre importanța familiei în societate, despre dragostea dintre cei doi soți, o dragoste bazată pe respect în primul rând...și am eșuat, am eșuat...
Aceasta e durerea mea cea mai mare...cum să eșuez eu ? Pentru asta am luptat ani de zile, m-am făcut că nu văd, mi-am canalizat energia în îngrijirea copiilor, în acțiuni de voluntariat, în implicare activă în societate, pentru a apăra ...ideea de familie!

Ce folos?
Nu știm nimic! Viața nu înseamnă numai sacrificiu, viața înseamnă bucuria de a zâmbi la lucrurile mărunte, de a-i îmbrățișa pe cei din jurul tău, de a simți lumea împreună cu cei dragi ție!
Ultimii ani, grei ani, au fost ani de agitație maximă în care a trebuit să mulțumesc pe toată lumea...pentru că sunt o ființă puternică și POT!!!
Dar când...închideam ochii...disperarea își făcea cuib în sufletul meu...
De ce eu? Cu ce greșesc? Ce aș putea să fac mai mult? Cum aș putea să-l mulțumesc pe EL?
De ce nu-mi zice nici un cuvânt bun când realizez ceva? De ce nu mă ajută atunci când am cea mai mare nevoie?
Întrebări la care deși îmi frământam mintea clipe îndelungi nu găseam răspuns...Adică acolo în sufletul meu era ceva...care îmi spunea pentru că e o Ea, dar de fiecare dată când deschideam discuția despre acest lucru...spunea că...e doar închipuirea mea!

O închipuire, doar o închipuire...care s-a materializat într-o... Imaginea..nu pot să mi-o scot din minte...
Da. Moment greu..în care am țipat atât de tare încât nu am mai avut voce, în care disperarea a fost așa de mare încât am simțit că mintea mea devine albă ca foaia de hârtie. Zece minute, pline de durere. O durere care a cuprins fiecare celulă a corpului meu...Apoi totul s-a liniștit...
Am plecat...și am ajuns acasă! Locul copilăriei mele, cu aerul de altădată, cu fericirea de altădată, cu liniștea de altădată, cu mama care mă strânge în brațe și mă sărută, cu prietenii mei, care mi-au arătat atâta iubire încât îi mulțumesc lui Dumnezeu  pentru bucuria aceasta...

Nu sunt SINGURĂ!
Sunt înconjurată de oameni cărora chiar le pasă de mine!
Zâmbesc...Familia e acolo unde ești apreciat, e acolo unde dragostea se revarsă în lucruri mărunte, unde clipele petrecute împreună te fac cel mai fericit om de pe pământ!

Nu mai am asta...pentru că totul s-a destrămat, pentru că cealaltă a vrut să devină Eu, dar am credința, credința că într-o zi voi alerga fericită pe dealurile copilăriei mele, voi simții mirosul de fân proaspăt cosit, voi râde la soare și nori, voi sta pe pământul reavăn și voi lua toată energia strămoșilor mei!
Pământul, casa strămoșească sunt locuri în care ne regăsim pe noi...Cine nu are asta... e sărac!
Așa că mă încăpățânez să fiu calmă ...spre disperarea tuturor! Pentru că pe acestea...nu mi le poate lua nimeni!