Treceți la conținutul principal

Aya...

Oare  cunoaștem cu adevărat pe cineva?
Cât de mult trebuie să stăm lângă o persoană ca să o cunoaștem?
Eu...cred că putem sta ani de zile și habar nu avem cine e cu adevărat lângă noi. Pentru că există un moment când nu ne mai interesează cel sau cea de lângă noi, ci ne interesează problemele de familie, sau doar de noi sau de alte persoane ( asta e cel mai crunt!).
Și uite așa viața trece, ți se pare că faci foarte multe lucruri, dar de fapt închizi ochii tot mai mult la tot ce se întâmplă în jurul tău.
Devenim vrând, nevrând personaje care joacă într-o tragedie sau comedie (caz fericit!).
Ce e un personaj? Oricine îți poate răspunde. Dar să-i dai viață, să-l faci să trăiască, să spere, să plângă, să râdă, să fie bun sau rău...e o provocare. Personajul nu e ceva real, e ceea ce își imaginează scriitorul.
Nu știu cât am reușit să creonez personajul feminin în aceste scrieri, știu doar că m-am gândit mult la nume...și ieri mi-a venit așa deodată...Aya! Ciudat, nu?
Deci...să o cunoaștem mai bine!
Lectură plăcută!

Capitolul II  Doctorul...de suflete

4. Aya...

  - Aya...oamenii sunt răi! Înțelegi? Oamenii sunt tare răi!
Mă uit la el și mă gândesc îngrozită cine e? Cine este acest om calm, calculat, care încearcă să îmi spună, să îmi explice cât de rea e lumea. Ha!Ha!Ha! De parcă eu nu știu!
Oare de ce în atâția ani i s-a părut că eu nu știu nimic? De ce?
Pentru că...m-am lăsat de fiecare dată. Poate...
Îl ascult cum îmi vorbește, cum îmi explică ce și cum să facem...ca să-i fie bine lui, normal...dar gândul meu se duce...departe la momentul în care ne-am întâlnit.
Ce timpuri frumoase!
Timpuri în care credeam în basme, timpuri în care visam, timpuri în care am simțit pentru prima dată iubirea! Iubirea lui...a fost așa de senină ca și ochii lui. Când m-a luat de mână am știut că este...sufletul meu pereche! Și am luptat pentru iubirea noastră cu toată ființa mea, cu tot sufletul meu! Mi-am înfruntat familia. am ales să fiu cu el pentru că mi se părea cel mai fascinant om. Era deștept, era drăguț, era...tot ce putea cineva să-și dorească.
Cum eram eu, atunci?
Un copil...Un copil deștept cei drept, care terminase o facultate grea, care făcea ceea ce îi plăcea...
Dar atât de naivă!
Credeam în idealuri. Credeam că un om poate schimba alt om, că poate să-l facă mai bun, că poate să îi ajute pe toți... Naivă, da, naivă.
  - Aya!
Glasul lui mă aduce la realitate.
  - Da, îi răspund eu. Ce este?
  - Ai auzit ce ți-am spus?
Mă uit la el și ridic din umeri. Îi zâmbesc copilărește deși peste noi au trecut douăzeci de ani.
Se încruntă la mine, dar nu îmi pasă. De mult timp am învățat că trebuie să mă gândesc la ceva frumos când începe cu morala!
Nu sunt copilul lui!
Sunt femeie. De ce nu înțelege? Gândesc. Pot lua decizii. Oare, va vedea vreodată acest lucru?
Îmi place să vorbesc, îmi place să cânt, îmi place să pictez, îmi place să fotografiez, îmi place să fac mâncare, îmi place să îmi așez lucrurile și să rămână acolo pentru simplu fapt că așa vreau!
Of! Greu...doar că oamenii sunt răi...justificare! Ce să zic!
Mă uit la el...vorbește, vorbește, încearcă...
Eu mă gândesc doar la ...diagnostic.
E...greu.
Când mă gândesc la spital îmi vine să plâng în pumni, așa ca un copil când nu vrea să meargă la școală!
  - Aya!
  - Da! spun eu hotărâtă. Ce mai e?
  - Deci?
  - Bine, spun eu...o să mergem, o să mergem.
Îmi fac un calcul rapid în mintea mea logică...mă duc la spital o lună pentru tratament, apoi mai încercăm o dată! Poate...cine știe!
  - Peste o lună mergem, când înfloresc cireșii!
Se uită la mine surprins, dar nu zice nimic...gândește, își face calcule... Ha!Ha!Ha! Îl cunosc așa de bine! O să fie bine! O să mergem la locul acela al nostru! O să...
[...]
Au înflorit cireșii și am fost așa de fericită pentru două zile...O fericire care părea ireală.
El...a încercat să facă tot ce îmi plăcea mie, doar că...dimineața am simțit, am simțit cum sufletul îmi îngheață. Cumplit sentiment...Totul, chiar totul s-a schimbat. Natura întreagă a început să rezoneze cu sufletul meu. Vântul a început să bată, nori negrii s-au adunat, s-a lăsat frigul...tremuram.
Corpul meu reacționa la ideea aceea spusă cu o lună înainte: Aya, oamenii sunt răi!
Da, îmi repetam, oamenii sunt răi...
Da. Oamenii sunt răi...
Dar Tu? Tu...Sufletul meu pereche?
Tu...ești RĂU?
[...]
După ce asistenta a plecat, m-am ridicat...deși aveam perfuzia pusă...
Și-am plâns cu capul în pumnii strânși. Am plâns pentru iubire, am plâns pentru familie, am plâns pentru boală, am plâns pentru copiii mei! Am plâns atâta...până când...cineva m-a luat în brațe...
Nu știu cine.
Știu doar că am șoptit mereu, mereu: Oamenii sunt răi, oamenii sunt răi...
Când lacrimile au secat, mi-am ridicat privirea și m-am uitat hotărâtă în ochii lui verzi și i-am spus simplu:
  - Vreau să uit...de mine!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt num...

Acasă

       A fară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!”                    A erul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac...