Treceți la conținutul principal

Casa de la lac...


Povestea continuă...
Lectură plăcută!



Casa de la lac...

Deschid ochii și pentru câteva clipe nu știu unde mă aflu...Zâmbesc... Ce noapte! Cea mai frumoasă din viața mea...dar nu o să-i spun...e mai bine așa... Mă uit în jur, oare unde e? Unde a plecat? Inima mi se strânge dureros, oare... aud un zgomot și îmi dau seama că e aici. Uf!Uf! Mă întind și închid ochii lăsând razele de soare să se joace pe pleoapele mele înlăcrimate...

Miros de cafea...E aici! Aici, lângă mine cu zâmbetul pe buze, cu privirea amuzată...Oare arăt atât de rău? Nu contează! Îmi dau cu mâna pe față și pe păr ca să-l aranjez cât de cât și i-au ceașca de cafea. Mâna îmi tremură puțin, dar încerc să ascund...Cum aș putea să-i spun că...doar el îmi face cafea și că e cea mai bună din lume. Că mă simt răsfățată, ținând în mâini ceașca fierbinte... 

E atâta liniște! Nu trebuie să spunem nimic, ne privim și simt cum ne contopim...     Razele de soare se joacă acum pe trupurile noastre îmbrățișate...

Timpul, timpul aș vrea să se oprească, dar știu că nu e posibil. Mă uit afară e trecut de amiază. Îmi plimb degetele pe spatele lui, dar doarme atât de liniștit, așa că nu o sa-l trezesc. 

Casa aceasta e atât de frumoasă! 
      Ieri nu am avut timp să o admir, dar acum privesc în jur și încerc să-mi imprim fiecare detaliu în mintea mea. 
      Are doar o încăpere mare și în spate o bucătarie mică, care se deschide spre o terasă de unde se vede în stânga livada, cu pomii înfloriți și în dreapta lacul. Toată e făcută din lemn și se văd atât de frumos bârnele... dau farmec încăperii. Undeva în dreapta e șemineul, unde noaptea trecută focul aprins ne-a luminat și ne-a învăluit trupurile în căldura lui, după ce am venit...de la stele... În mijloc o măsuță și două canapele verzi, pe care sunt împrăștiate hainele mele și ale lui aranjate! Hi!Hi! În stânga e patul, unde suntem...aproape de geamul cu pervazul făcut în așa fel încât te poți așeza acolo și să privești...lacul. O, e preferatul meu! 
     Noaptea trecută...am simțit nevoia să mă uit, să privesc, să simt că trăiesc, să simt viața...M-am învelit în pătura aceea subțire de pe fotoliul de lângă pat...și m-am așezat în geam. Zâmbesc. Am simțit privirea lui, știam că nu doarme după cum respira... Acum sigur doarme! Hi!Hi! 
Ce lume minunată am văzut afară! 
Ce bine a fost că nu am văzut-o singură!

Se trezește...Eu, doar îl privesc. Să nu uit nimic, să imprim totul în sufletul meu. Îi sărut ochii și îi spun: ”Bună dimineața”, deși e trecut de amiază...Mă strânge în brațe și încep să râd. ”Hai, leneșule, că e târziu și mi-ai promis că...mergem la pescuit!”                                            

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…