Treceți la conținutul principal

Colț de rai...

Sunt câteva săptămâni de când am început să scriu și prima mea povestire a fost despre locul fără gânduri.
Mă tot întreb însă dacă și alți oameni au acel...loc fără gânduri.
Pentru mine locul acela a însemnat până acum o saptămână un loc în care mă regăseam, în care îi găseam echilibru. Realitatea aceasta crudă mi-a arătat că nu poți pune stăpânire pe un loc!
Viața asta mă tot învață câte ceva...
Așa că ...sunt în căutarea unui nou loc fără gânduri, unui loc de poveste, unui loc frumos care să mă inspire, care să-mi dea acele aripi să zbor.
Interesant este că...am găsit ceva!
Poate...poate...
Astăzi o să-l vedeți pentru că personajele mele se vor afla acolo...
Povestea continuă.
Lectură plăcută!

Capitolul II   Doctorul de suflete

Colț de rai... 

O bătaie sfioasă în ușă.
  - Da...spuse o voce somnoroasă.
  - Te-ai trezit?
  - Da. De câteva minute.
  - Tu?
  - Eu?!
Începe să râdă. Un râs frumos, baritonal, din toată inima.
Ea se uită mirată la el și nu înțelege nimic. Cum ar putea? Nu își aduce aminte nimic! Fiecare zi e o nouă provocare pentru ea, dar mai ales pentru...el.
  - Haide somnoroasă, astăzi mergem în drumeție!
  - Drumeție?
  - Da, da...adică o să ne plimbăm mai mult.
Se uită la ea...E puțin răvășită, dar e bine fizic și asta contează cel mai mult.
Aici, aici o să-și regăsească liniștea, o să se regăsească pe sine.
  - O să-ți fac un ceai, bine? Iar tu te pregătești.
Ea răspunde monosilabic și ascultătoare se ridică din pat.
O lăsă și merge la bucătărie. În timp ce pregătește ceaiul se gândește la ea...
Greu caz. Uluitor. Nu a mai avut niciodată așa ceva. Îi era așa de frică când a intrat în operație!
Știe de ce, e conștient...s-a implicat emoțional, dar a fost ceva peste puterile lui să oprească. Din prima clipă a știut că e...sufletul lui pereche.
S-a împotrivit sentimentelor, dar cu fiecare discuție avută cu ea și-a dat seama că e...EA!
A căutat soluții pentru boala ei. A citit, s-a documentat, s-a consultat cu cei mai buni doctori în domeniu, dar ...
Toți îi spuneau: Tu, tu ești cel mai bun! Doar tu poți face acest lucru.
Of, Doamne!
Și l-a făcut...în acea zi ploioasă de mai...la un an de când a intrat prima dată la el în cabinet.
Furtuna de mai era așa de puternică încât până și el a ridicat ochii preț de o secundă...Nu a greșit, a făcut totul, dar...ea, ea nu mai e...ea. Nu poate să-și aducă aminte nimic. Era unul dintre cele mai mici riscuri ale operației: să uite tot.
Ea a ales asta, atunci după cele...două zile!
A fost așa de dezamăgită încât i-au trebuit trei luni de tratament ca să poată opri boala.
Nu a vorbit niciodată de zilele petrecute acolo...dar i-a vorbit despre celelalte momente fericite din viața ei.
Of! Înregistrările...
Gândurile mele sunt atât de adânci încât nici nu îmi dau seama că e lângă mine. Îmi zâmbește și toată neliniștea mea dispare. Mă uit la ea și încep să râd. Se uită mirată...dar eu îi prind fața în palmele mele și o sărut pe frunte. Mi-e așa de dragă!
Părul scurt, scurt și negru i-a acoperit tăietura, iar ochii parcă sunt mai mari și așa de pătrunzători. Nu pot să mint în fața ei că imediat își dă seama. Oricum i-am promis...i-am promis că orice s-ar întâmpla o să fiu sincer.
Fredonează un cântec, până acum nu a mai făcut-o! Se mișcă pe melodie, mă sărută pe obraz, își ia ceaiul și se așează la locul ei obișnuit. Ciudat lucru, suntem doar de trei zile aici și de când a intrat a privit camera o dată apoi s-a dus direct la fotoliul de lângă geam. Of, preferatul meu!
Stă ghemuită și pare mai mică decât e...a slăbit așa de mult! Dar analizele sunt bune... că altfel nu plecam. Recuperarea însă e...tare grea...
  - Uite! strigă ea ca un copil. Uite, repede aparatul de fotografiat! Grădina e superbă!
Mă reped cât sunt de mare, ca un copil după aparat și în calea mea dărâm câteva cărți, dar nu îmi pasă. Pun aparatul în mâinile ei.
Îl ia, îl pornește grăbită și începe să facă poze ca o adevărată profesionistă. Instantanee una după alta!
Îmi dau lacrimile...e prima dată când își aduce aminte ceva!
Doamne! Un semn!
Grădina mea, de la munte a devenit într-o clipă pentru mine, colțul meu de rai!
Se întoarce spre mine și până să îmi dau seama începe să facă poze. Apoi râzând strigă fericită:
  - O să numesc poza aceasta "Doctorul meu, înlăcrimat"!




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…