Treceți la conținutul principal

Colț de rai...

Sunt câteva săptămâni de când am început să scriu și prima mea povestire a fost despre locul fără gânduri.
Mă tot întreb însă dacă și alți oameni au acel...loc fără gânduri.
Pentru mine locul acela a însemnat până acum o saptămână un loc în care mă regăseam, în care îi găseam echilibru. Realitatea aceasta crudă mi-a arătat că nu poți pune stăpânire pe un loc!
Viața asta mă tot învață câte ceva...
Așa că ...sunt în căutarea unui nou loc fără gânduri, unui loc de poveste, unui loc frumos care să mă inspire, care să-mi dea acele aripi să zbor.
Interesant este că...am găsit ceva!
Poate...poate...
Astăzi o să-l vedeți pentru că personajele mele se vor afla acolo...
Povestea continuă.
Lectură plăcută!

Capitolul II   Doctorul de suflete

Colț de rai... 

O bătaie sfioasă în ușă.
  - Da...spuse o voce somnoroasă.
  - Te-ai trezit?
  - Da. De câteva minute.
  - Tu?
  - Eu?!
Începe să râdă. Un râs frumos, baritonal, din toată inima.
Ea se uită mirată la el și nu înțelege nimic. Cum ar putea? Nu își aduce aminte nimic! Fiecare zi e o nouă provocare pentru ea, dar mai ales pentru...el.
  - Haide somnoroasă, astăzi mergem în drumeție!
  - Drumeție?
  - Da, da...adică o să ne plimbăm mai mult.
Se uită la ea...E puțin răvășită, dar e bine fizic și asta contează cel mai mult.
Aici, aici o să-și regăsească liniștea, o să se regăsească pe sine.
  - O să-ți fac un ceai, bine? Iar tu te pregătești.
Ea răspunde monosilabic și ascultătoare se ridică din pat.
O lăsă și merge la bucătărie. În timp ce pregătește ceaiul se gândește la ea...
Greu caz. Uluitor. Nu a mai avut niciodată așa ceva. Îi era așa de frică când a intrat în operație!
Știe de ce, e conștient...s-a implicat emoțional, dar a fost ceva peste puterile lui să oprească. Din prima clipă a știut că e...sufletul lui pereche.
S-a împotrivit sentimentelor, dar cu fiecare discuție avută cu ea și-a dat seama că e...EA!
A căutat soluții pentru boala ei. A citit, s-a documentat, s-a consultat cu cei mai buni doctori în domeniu, dar ...
Toți îi spuneau: Tu, tu ești cel mai bun! Doar tu poți face acest lucru.
Of, Doamne!
Și l-a făcut...în acea zi ploioasă de mai...la un an de când a intrat prima dată la el în cabinet.
Furtuna de mai era așa de puternică încât până și el a ridicat ochii preț de o secundă...Nu a greșit, a făcut totul, dar...ea, ea nu mai e...ea. Nu poate să-și aducă aminte nimic. Era unul dintre cele mai mici riscuri ale operației: să uite tot.
Ea a ales asta, atunci după cele...două zile!
A fost așa de dezamăgită încât i-au trebuit trei luni de tratament ca să poată opri boala.
Nu a vorbit niciodată de zilele petrecute acolo...dar i-a vorbit despre celelalte momente fericite din viața ei.
Of! Înregistrările...
Gândurile mele sunt atât de adânci încât nici nu îmi dau seama că e lângă mine. Îmi zâmbește și toată neliniștea mea dispare. Mă uit la ea și încep să râd. Se uită mirată...dar eu îi prind fața în palmele mele și o sărut pe frunte. Mi-e așa de dragă!
Părul scurt, scurt și negru i-a acoperit tăietura, iar ochii parcă sunt mai mari și așa de pătrunzători. Nu pot să mint în fața ei că imediat își dă seama. Oricum i-am promis...i-am promis că orice s-ar întâmpla o să fiu sincer.
Fredonează un cântec, până acum nu a mai făcut-o! Se mișcă pe melodie, mă sărută pe obraz, își ia ceaiul și se așează la locul ei obișnuit. Ciudat lucru, suntem doar de trei zile aici și de când a intrat a privit camera o dată apoi s-a dus direct la fotoliul de lângă geam. Of, preferatul meu!
Stă ghemuită și pare mai mică decât e...a slăbit așa de mult! Dar analizele sunt bune... că altfel nu plecam. Recuperarea însă e...tare grea...
  - Uite! strigă ea ca un copil. Uite, repede aparatul de fotografiat! Grădina e superbă!
Mă reped cât sunt de mare, ca un copil după aparat și în calea mea dărâm câteva cărți, dar nu îmi pasă. Pun aparatul în mâinile ei.
Îl ia, îl pornește grăbită și începe să facă poze ca o adevărată profesionistă. Instantanee una după alta!
Îmi dau lacrimile...e prima dată când își aduce aminte ceva!
Doamne! Un semn!
Grădina mea, de la munte a devenit într-o clipă pentru mine, colțul meu de rai!
Se întoarce spre mine și până să îmi dau seama începe să facă poze. Apoi râzând strigă fericită:
  - O să numesc poza aceasta "Doctorul meu, înlăcrimat"!




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat