Doctorul sufletului meu...

Pas cu pas...înainte, că înapoi nu mai poți merge!
Ba da. Poți merge înapoi cu gândul și să analizezi totul din toate părțile. Să vezi unde ai greșit și să-ți propui ca data viitoare să nu mai faci aceeleași greșeli.
Câteodată o repeți de mai multe ori, greșeala, dar o faci nu pentru că nu știi, o faci pentru că ești conștient că așa e cel mai bine pentru cei dragi ai tăi!
Nu e corect! îmi spun apropiații.
Știu.
Dar ce e corect în viața asta?
Din dorința de a-i proteja de durere pe cei din jurul meu am făcut...n compromisuri! ( ca la mate!!!)
Nu cred că am făcut bine. Să nu faceți ca mine. Atunci când vedeți că nu e ceva în regulă și vedeți că sunteți dat deoparte, să plecați cât mai departe. Să plecați! Pentru că cei pe care vreți să-i protejați VĂD, SIMT, SUFERĂ în rând cu tine, chiar dacă tu...ascunzi!
Ieri cineva mi-a spus că eram...familia perfectă!
Am zâmbit.
Masca, masca a fost PERFECTĂ pe fața mea!

Tot ieri am întrebat pe cineva de ce crede că viața aceasta îți face surprize mereu.
Răspunsul a fost spectaculos pentru mine, o adevărată filozofie. O să vă spun doar finalul (restul e al meu!).
" Trăiască surprizele!"
Am râs. Am râs din toată inima, cum nu am făcut-o de ani de zile.
Da.
Trăiască surprizele, frumoase!

Și acum să încercăm să încheiem încă un capitol din cartea mea!
Lectură plăcută!

Capitolul II Doctorul...de suflete

9. Doctorul sufletului meu...

Frica...
Frica de necunoscut e atât de mare încât nu știu de unde să încep.
Ce mă fac?
O să reușesc?
Cum să-mi opresc frica de doctori? Cum?
Știu, sunt atât de conștientă că trebuie să merg la doctori, dar încă am în minte episodul acela din viața mea când am intrat încrezătoare în sala de operații și...era să mor! Offf!
Îmi repet mereu: pot, pot, trebuie să pot, trebuie...în timpul pe care îl petrec în trenul care mă duce spre locul în care am găsit un specialist.
Am citit mult despre el, pare așa fioros... Dar mai contează? Și dacă ar fi un om drăguț și simpatic mie tot mi-e frică...
Mintea...
Mintea o setez să spună: pot, pot, trebuie pentru...
O gară. Privesc la oameni, cât de fericiți sunt!
Trenul pleacă, peisajul de vis...munții s-au îmbrăcat de sărbătoare...e mai.
Închid ochii pentru că afară e așa frumos, dar în sufletul meu este...o furtună de mai!
[...]
Am ajuns.
Îmi frământ mâinile în așteptare, în disperarea mea că iară trebuie să repet povestea...
Aștept.
E cumplit să aștepți.
Mintea spune: trebuie, trebuie pentru...
În sfârșit pot intra.
Of! Doamne!
[...]
Intru.
Nimic.
Un om aspru îmi dau seama dintr-o privire.
Sufletul meu...cât un grăunte.
Stau.
Îl irit, văd asta, dar aștept cuminte.
Îmi face semn să iau loc.
  - Deci? mă întreabă ursuz.
  - Păi...încerc să îmi domolesc frica și încep să povestesc cât se poate de calm totul, totul...
Nu mă ascultă.
Îmi dau seama.
E în altă lume...lumea lui.
Mă opresc.
Nu am spus totul, dar nu contează oricum nu a auzit nimic.
Se uită fioros la mine, parcă să mă facă să dispar.
Cine e acest om? Ce m-a adus aici la el?
În tăcere îl privesc cu atenție pentru prima dată...E aspru, dar are ceva... E înalt, e impunător, e mândru, e...
Ochii!
În ei am văzut dintr-o privire...tristețea. Ca a mea, identică!
Nu se poate!
Unde mă duc dau doar de oameni care au aceeași tristețe în priviri?
Zâmbesc! Zâmbesc din tot sufletul meu trist după mult, mult timp.
Îmi prinde zâmbetul...și dintr-o dată râde!
Râdem amândoi, fără motiv doar...râdem.
Asistenta intră...ne uităm la ea și râdem iarăși. Ea pleacă făcându-și cruci și mormăind: Doamne ferește!
[...]
Au început analizele.
Au început discuțile.
A început prietenia noastră. E așa de bine să poți povesti cu cineva care să te înțeleagă, să rezoneze cu sufletul tău, dar care să fie de sex opus...
De ce?
Simplu.
Poate vedea problema din unghi diferit, ceea ce eu nu reușesc oricât aș vrea. El îmi explică mecanismul gândirii, el îmi arată că undeva soțul meu... Eu mă uit la el tristă, pentru că știu că nu există justificări, dar mergem mai departe și povestim despre...toate lucrurile frumoase din viața asta.
După multe analize...mi-a spus diagnosticul.
Calm. Punct cu punct. Îi simțeam însă tensiunea din voce...
M-am uitat la el și i-am spus simplu că o să iau o decizie, dar mai am nevoie de câteva zile în care să pot vorbi cu apropiații mei...
S-a uitat întrebător. Am plecat ochii știam că...
  - Voi încerca încă o dată, i-am spus hotărâtă. Pot pleca din spital pentru trei zile?
  - Da.
Un "da" calm, hotărât, dar...o tristețe ascunsă.
A plecat și sufletul meu s-a simțit oarecum pustiit, aș fi vrut să mă oprească într-un fel, dar nu a făcut-o.
[...]
Zile frumoase, zile fericite, surprinzătoare...dar momentul acela...cumplit!
Am știut că am greșit.
Nu mai puteam da totul înapoi.
Realitatea...cruntă.
Am pus o întrebare simplă: De ce?
Răspunsul...m-a cutremurat: De ce? Ce?
Chip, înmărmurit în durere.
[...]
Am refuzat să mănânc, am refuzat să gândesc, am refuzat totul...
Mintea mea, draga de ea, mintea spune: trebuie, trebuie pentru...
Și încă o zi, încă o clipă, încă o poveste spusă de el, doctorul cu ochii verzi, o poveste ascultată într-o muțenie totală.
[...]
Hotărârea a fost grea. Cumplită.
Mintea mi-a spus: trebuie, trebuie pentru...
Am luat-o.
Da. Un "da" atât de hotârât încât doctorul meu drag s-a cutremurat.
A doua zi am cerut o foarfecă Mioarei și...mi-am tăiat părul! Nu mi-a părut rău după el, l-am lăsat să crească pentru ca soțul meu să-l mângâie, dar...nu a făcut-o!
M-am ras în cap.
Eram...ciudată. Alta.
Mintea îmi spunea: trebuie, trebuie pentru...
Când m-a văzut doctorul meu drag a fost șocat.
Eu am râs de figura lui și el a făcut la fel, dar în ochii lui am văzut lacrimi.
Am vorbit cu familia.
Le-am spus că dacă supraviețuiesc vreau ca el, doctorul meu drag, să se îngrijească de mine.
Au acceptat pentru că...nu au avut încotro!
[...]
Când am deschis ochii...am întâlnit doi ochi verzi, tulburători de care...m-am îndrăgostit imediat. Inima a săltat. Nu știam cine e, nu înțelegeam nimic, vedeam că vorbesc, dar sensul cuvintelor nu îl înțelegeam.
Am văzut doar bunătate, multă bunătate în omul acesta de lângă mine.
Zi de zi.
Oră de oră.
Era acolo permanent.
Câteodată mă trezeam și îl vedeam cum doarme chinuit în fotoliul de lângă patul meu. Îi mângâiam mâna care se odihnea pe patul meu într-o încercare mută să-l găsesc în amintirile mele.
Dar nu reușeam și pace!
[...]
La munte a fost spectaculos.
Am fost așa de fericită până când am primit...înregistrările.
Șoc.
Eu. Alta. Povestind. De mine, de viața mea, de...
Of! Doamne!
Am vizionat fiecare secvență de mai multe ori. Nu am mai vorbit pentru că nu puteam, nu înțelegeam de ce el, doctorul meu drag, nu apare nicăieri.
[...]
Astăzi e ultima înregistrare.
Când mi-a dat-o a zâmbit trist și a spus că mi-a promis că el, el nu o s-o vadă niciodată.
Eu, m-am înregistrat singură.
M-am uitat atentă la el, îi vedeam frustrarea, îi vedeam teama din priviri, dar ...

Urmăresc cu atenție.
Povestea...
E tristă...
E cutremurătoare.
Dar totul se schimbă. Mă văd pe mine râzând. E prima dată.
Mă uit curioasă la ce am în mână.
Am scoici.
Am păpădii.
Doamne ferește!
Femeia din fața mea povestește zâmbind de ...doctorul meu, drag. E fericită!
Îmi arată o scoică și îmi spune povestea ei.
Mă uit uimită.
Opresc înregistrarea.
Mă gândesc, scormonesc în minte...nu, nu îmi aduc aminte.
Dau mai departe...
Fericire!
Ascult cu atenție...și...
Da! Da!Da!
El e!
[...]
Ies din cameră.
Îl văd așa de supărat, de stingher în propria casă, ca și când...
Mă duc la el și pentru prima dată îl iau în brațe și îi șoptesc ceva la ureche...
Mă prinde în brațele lui și mă învârte ca pe un copil prin cameră, fericit.
Strigă, strigă râzând în hohote, cu lacrimi în ochii lui verzi : Draga mea, dragă!